top 5 filme despre politică

Mai e tare puţin până la Oscaruri: pe 24 februarie o să aflăm care este cel mai bun film al anului, iar unul dintre favorite este Lincoln. M-au fascinat dintotdeauna filmele politice, aşa că până la a afla dacă dl. Lincoln îşi ia (meritat, zic eu) Oscarul, l-am provocat pe colegul de blog sincron la un exerciţiu de memorie: top 5 filme din zona asta care ne-au rămas întipărite în minte.

1. Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying andLove the Bomb 

Cu siguranţă unul dintre cele mai bune filme ale tuturor timpurilor şi preferatul meu într-ale politicului. O fabuloasă satiră politică pentru care se potriveşte perfect zicala cu nebunul care aruncă piatra şi înţelepţii care vor să o recupereze de pe fundul lacului. Dincolo de umorul nebun şi de tensiunea aproape înfricoşătoare a acelor timpuri (în plin război rece, filmul se „joacă” cu războaie nucleare), povestea este absolut fabuloasă şi sintetizează extrem de bine o epocă în care lumea lua în serios ameninţarea unui război: „Gentlemen, you can't fight in here! This is the War Room.”.

2. All the King’s Men & TheManchurian Candidate 

Două poveşti înfricoşătoare despre corupţia din lumea politică şi despre cum puterea ajunge să îi corupă şi pe cei decenţi. Ambele vorbesc despre maeştri păpuşari şi despre reguli ale jocului pe care cei din interior trebuie să le înveţe nu doar pentru a-şi asigura supravieţuirea politică, ci supravieţuirea în sine. Şi deşi există multe alte filme care vorbesc despre conspiraţii sau despre cadavrele peste care trebuie trecut pentru a ajunge într-o poziţie de putere, cred că aceste două filme sunt adevărate bijuterii pentru ce înseamnă o viziune realistică asupra politicului.

3. Mr. Smith Goes to Washington 

Un clasic al filmelor politice şi unul dintre primele (a apărut în 1939) care aruncă o privire atentă asupra a ce înseamnă lupta dintre bine şi rău în politică. Deşi pare cinic şi descumpănitor din multe privinţe, filmul lui Capra este fascinant tocmai pentru că în acest context reuşeşte să lase loc speranţei şi integrităţii morale. Dincolo de singurătatea outsider-ului ajuns într-o lume pe care nu o înţelege şi care e în stare „să îl mănânce de viu”, rămâne însă convingerea că: „I wouldn't give you two cents for all your fancy rules if, behind them, they didn't have a little bit of plain, ordinary, everyday kindness and a little looking out for the other fella, too.”.

4. In the Loop & Wag the Dog 

Două veritabile „must-see” pentru ceea ce înseamnă comunicarea politică şi gestionarea agendei publice. În ambele ameninţarea îmaginată a unui război face ca „scăpările” din afacerile interne să fie mai uşor de ascuns. În ambele satira la adresa politicului şi viziunea unui public captiv în „zvon” te fac să te uiţi cu ceva mai multă atenţie la TV sau la conflictele din spaţiul public. Sigur, un strop de conspiraţionism nu a stricat nimănui vreodată, iar situaţiile hilare în care ajung oamenii din politic încă mai dau speranţa că dacă am umple acea lume cu personaje un pic mai isteţe, lucrurile ar fi mai bune.

5. The American President 

Deşi nu este tocmai cel mai reuşit film care portretizează un preşedinte american, filmul este interesant pentru că pune faţă în faţă două lumi cu graniţe incerte: lobby-ul şi politica. Dar este mai mult decât o poveste cu happy end despre lumi aflate în conflict de interese. Mi se pare fabulos filmul pentru că este abia începutul a ceea ce Aaron Sorkin, scenaristul, va transforma într-un fenomen: o poveste umanizată şi idealizată despre politică şi politici, în care percepţiile contează şi ştirile pot fi controlate, însă în care integritatea şi coerenţa personajelor nu se pierde niciodată.

Şi pentru că tot aminteam de Aaron Sorkin, chiar dacă nu sunt filme, ci seriale, cred că din topurile filmelor despre/din politică ar trebui să fie puse la loc de cinste:

1. West Wing – produs de Aaron Sorkin şi de departe cea mai fascinantă poveste din interiorul vieţii politice. Dă dependenţă şi speranţe. Şi a dus la savuroasa replică din TheTelegraph: “Barack Obama will win: It’s all in ‘The West Wing.’ ”

2. House of Cards – probabil multă lume îşi aminteşte de versiunea britanică, însă şi recenta versiune US este fabuloasă. Recunoaşte puterea media în a gestiona relaţiile politice. Şi este plin de replici memorabile de tipul: „A great man once said, everything is about sex. Except sex. Sex is about power.”

3. Boss  – probabil cea mai cruntă viziune asupra politicii şi o nesecată sursă de similitudini între politica de la nivel local de pe cele două maluri ale Atlanticului. Boss-ul lor este baronul nostru. 

Read More

marea spălare naţională

Sursa: sxc.hu

De prin noiembrie mă tot gândesc la cum se spală două lucruri în România: banii şi imaginile. Pe măsură ce trecea vremea m-am tot convins că o dezbatere pe tema spălării este irelevantă pentru acest moment. Şi totuşi, ieri am primit un semn: o ţară întreagă vorbeşte despre cum o doamnă s-a spălat la televizor. Aşa că am decis să pun o maşină de rufe la spălat şi să mă bucur de minunatele coincidenţe pe care ultima săptămână mi le-a adus în cale.

În noiembrie eram în Brazilia la International Anti-Corruption Conference. Dincolo de concentraţia incredibilă de participanţi care se adună pentru a discuta orice domeniu care ar avea o legătură mai mică sau mai mare cu corupţia, formatul oferă spaţiu pentru mici încântări. Din întâmplare sau nu, am nimerit în prima zi la un workshop despre anticorupţie în fotbal.

Cu siguranţă oricine urmăreşte cât de cât lumea sportivă a auzit măcar o dată despre atenţia tot mai sporită a lumii fotbalistice pentru combaterea corupţie. Desigur, de cele mai multe ori vorbim despre meciuri aranjate, despre mafia pariurilor sau despre cum se spală banii prin transferuri (sună cunoscut, nu?). La un moment dat, expertul UNODC din workshop a citat chiar şi statisticile care fac ca în ţara vecină să facă ocupaţia de patron de club de fotbal una foarte periculoasă (în Bulgaria fuseseră ucişi anul trecut vreo 7 finanţatori din fotbal).

Mânată de mândria patriotică, dar şi profitând de avantajul de a fi una dintre puţinele femei rătăcite printre interesaţii de fotbal, îmi fac curaj şi ofer onoratei săli că noi stăm muuult mai bine decât vecinii, iar a fi finanţatorul unui club de fotbal în România nu doar că nu te omoară, ci chiar te face mai puternic.

Ei, normal că italienii o făcuseră înainte (Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume/ Că-n aste mâni mai curge un sânge de romaaaan) şi că tehnica asta mai are şi un nume pompos: ”image laundering” (care se deosebeşte de obişnuita cosmetizare sau de PR prin faptul că are mecanisme similare procesului de "money laundering"). Desigur, mecanismul e şi simplu, şi logic: în general funcţionează pentru personaje cu averi dobândite pe căi suspecte care achiziţionează un club de fotbal şi, printr-un efect de contagiune, devin populari pentru că vorbim de cel mai popular sport.

Un lucru este de apreciat totuşi la această situaţie: spălarea are loc „pe faţă”, este vizibil şi „subiectul” spălării, cât şi „detergentul utilizat”. Ce se întâmplă însă când nu este clar cine vrea să se spele şi cu ce?

Sursa: sxc.hu

Un exemplu relevant din acest punct de vedere este cel al trusturilor media, care are oferă o potenţială „maşină de spălat” cel puţin la fel de eficientă în termeni de ochi & urechi. Atunci când până şi o televiziune despre care toată lumea ştie că „e a lui Dan Diaconescu” are un acţionariat divers şi intrigant (după cum arată cei de la RISE Project), devine din ce în ce mai clar că fără un registru transparent în care să fie evidenţiaţi acţionarii din media nu vom avea acelaşi lux de a decide să nu ne expunem la imagini mai mult sau mai puţin fidele ale realităţii.

Din această perspectivă, cred că acesta ar fi trebuit să fie mesajul Comisiei Europene cu privire la media din România. Sigur, avem nevoie de etică în mass-media. Însă cred că aceasta nu poate fi rezultatul unui construct artificial (codurile şi reglementările se vor putea transforma, din păcate, tot în căsuţe bifate), ci mai curând al unei auto-reglementări a pieţei (într-o dinamică bi-direcţională furnizor-consumator de media).

Comisia Europeană nu putea însă cere României să implementeze un sistem transparent prin care să fie accesibile datele privind cei care deţin organizaţii media. Iar asta dintr-un motiv foarte simplu: nici în restul Uniunii Europene nu (prea) există astfel de registre ale proprietarilor de media, deşi acestea sunt cerute de ani de zile de către societatea civilă şi de către (unii) jurnalişti.

Ştiţi care este vestea bună? Sunteţi cetăţeni europeni şi aveţi drepturi :)

Pentru că e o problemă europeană şi pentru că nu există reglementări comprehensive în acest domeniu, astăzi a început campania European Initiative for Media Pluralism de promovare a European Directive to protect Media Pluralism and Press Freedom. Aceasta propune inclusiv o serie de măsuri în ceea ce priveşte proprietarii de organizaţii media.

Şi pentru că începând de anul trecut cetăţenii europeni au drept de iniţiativă legislativă (dacă sunt peste 1 milion şi din peste 7 state membre UE), vă propun să semnaţi petiţia aici. 

P.S. Pe 5 februarie, Comisia Europeană a publicat două propuneri pentru completarea cadrului existent cu privire la combaterea spălării banilor (o directivă şi un regulament). Acestea fac parte dintr-un pachet de politici mai larg de luptă împotriva criminalității, a corupției și a evaziunii fiscale. Partea bună este că directiva presupune că persoanele juridice vor trebui să păstreze registre cu informații privind identitatea persoanelor care se află de fapt în spatele societăților, ceea ce oferă o alternativă de a afla şi cine se află în spatele organizaţiilor media. Dar despre cât de bine implementează România politicile de combatere a spălării banilor, cu altă ocazie...

Read More

Greu de implementat 6

Comisia Europeană ştie să facă un show pe cinste atunci când vrea. Desigur, ca şi în cazul celebrului film, el nu prinde la oricine. Nu toată lumea este la fel de impresionată de bau-bau-ul Comisiei. Publicul român şi cel bulgar, încă nedezmeticite de euforia unui statut de stat membru UE obţinut mult prea uşor, urmăresc cu sufletul la gură deznodământul unei serii ce pare a nu se opri.

Sursa: Fabulosul Iepure Mizantrop

Acest an este al şaselea an în care Comisia Europeană supraveghează România în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare (MCV). Şi bine face. MCV este un instrument bun, dincolo de discuţiile despre indicatorii utilizaţi pentru măsurarea progreselor ori despre sursa datelor colectate. Important este că în chestiunile ce ţin de aspecte fundamentale precum o justiţie independentă sau lupta anticorupţie avem (încă) un etalon prin care să ne evaluăm progresele.

Ce nu face bine Comisia? Păi dacă monitorizezi cinci ani un stat, te înmoi la un moment dat şi lauzi progresele semnificative făcute (până în 2012, Bulgaria era oaia neagră în cadrul MCV), iar după aceea începi să observi derapaje grave din nou, înseamnă că ceva nu merge. E drept că la fel ca în cazul Greu de ucis sau a altor serii cu happy end, întotdeauna găseşti noi provocări pentru a relua o poveste de succes.

Însă dacă vezi că simpla dezvoltare de coduri, legi sau instituţii nu funcţionează, ai o problemă. Iar această obsesie pentru reglementare nu este doar boală românească. Aş spune că ea este cu atât mai mult o problemă europeană.

Probabil una dintre cele mai bune lecturi ale începutului de an a fost cea despre „the Brussels Effect”. O găsiţi în The Globalist - TheGlobal Rise of a Regulatory Superstate in Europe. Pe scurt, Anu Bradford spune că degeaba se uită lumea la cât de grave sunt problemele generate de criza din UE. O fi Europa incapabilă să vorbească peo singură voce sau să îşi rezolve problemele economice, însă când vine vorba de reglementare...Face o treabă minunată şi copiii americani nu îşi mai găsesc jucăriile de plastic în Happy Meal din cauza asta.

România însă a învăţat rapid acest joc. Şi nu e de mirare că orice Raport din cadrul MCV va spune că România a făcut progrese – are probabil cel mai rapid guvern în reglementare, că doar se adoptă ordonanţe, bugete şi se fac numiri cât ai zice peşte, aşa că acele recomandări cu „să adopte”, „să introducă” etc. s-au bifat rapid.

Problema cea mai mare este că rar lucrurile se întâmplă doar pentru că ele sunt reglementate. Iar atâta vreme cât recomandările vor continua să ceară încă o lege, un cod ori un document care să spună că lucrurile vor fi frumoase...ei bine, ne vom integra foarte bine în Uniunea Europeană. Dar la fel ca şi în cazul european, aceasta garantează cu greu lucruri precum performanţa justiţiei sau a economiei.

Read More

Batman la Vila Dante

Sursa:  http://en.wikipedia.org

Am văzut în sfârşit The Dark Knight Rises. Dintr-o nefericită întâmplare, mi-e teamă că multă lume ce se va duce să vadă filmul va avea în minte tragedia de la Aurora. Alţii, publicul obişnuit al acestui gen îşi vor păstra motivele: supereroi, vizual, acţiune. Mi-aş dori însă să vă mai uitaţi la ceva. Ceea ce presa americană numeşte „mesajul politic" al lui Nolan. 

Şi, cred eu, pe bună dreptate. Viziunea din The Dark Knight Rises chiar are puternice aspecte „de dreapta”. Gotham-ul este, în primă instanţă, un oraş în care nu există neapărat dreptate, dar există o ordine asumată şi un fals erou care a dus la ea, pentru că lumea are nevoie de un erou.

Deşi există inegalitate, ea este acceptabilă. Atât de acceptabilă, încât într-una dintre scenele de la începutul filmului, Bruce Wayne îi spune Selinei Kyle (niciodată numită Catwoman) că, printr-un „accident” al bursei este falimentat, dar că va putea păstra celebra sa casă. Replica acesteia este adorabilă: "the rich don't even go broke like the rest of us".

Totul se schimbă când Bane şi mercenarii lui ocupă oraşul. Peisajul devine distopic şi asta pentru că Bane vrea să dea oraşul înapoi „poporului”, eliberându-l de opresorii bogaţi şi de forţele de ordine. În timp ce poliţia este blocată undeva în subteranele oraşului, bogaţii sunt târâţi afară din case, iar caselor lor devin „casele tuturor”.

Discuţia despre critica adusă prin film fenomenului Occupy este destul de aprinsă şi nu poate fi ignorată nici măcar de protestatari. Iar mie mesajul politic mi se pare destul de pregnant. La fel şi opţiunea pentru o ordine în care nu o fi totul perfect, dar măcar „deciziile mari” nu sunt lăsate la voia conflictului între popor şi bogaţi.

Şi încă ceva. Îmi pare rău că nu am găsit o variantă oficială care să surpindă mai bine scena ocupării caselor bogate de către popor, dar trailer-ul acesta are o bucăţică interesantă între 0.55 – 1.00. Uitaţi-vă la el sau mergeţi la film şi după aceea priviţi imaginile de la ziua porţilor deschide de la Vila Dante - găsiţi nişte video sugestive pe Gândul şi pe EvZ. Vă amintesc de ceva?

Read More

tinere, limbajul!

You can leave your hat on!

În septembrie se fac 12 ani de când sunt vegetariană. În aceşti aproape 12 ani, nu am încercat să conving pe nimeni că aşa e mai bine. Nu am căutat prozeliţi, ci cel mult am gătit pentru diverşi oameni, ca să dau un răspuns la „Dar tu ce mănânci?”. Când am fost întrebată de ce, de fiecare dată mi-am adus argumentele. De multe ori mi s-a răspuns cu agresivitate. Dar am subliniat de fiecare dată că e alegerea mea.

Şi în niciun caz nu i-am spus vreodată cuiva: „Eşti un criminal de fiinţe care se hrăneşte cu carne aflată în putrefacţie şi pentru asta vei arde în flăcările iadului, cârnatule!”

Ceea ce se întâmplă în schimb în zilele acestea ca parte a campaniei pentru referendum mi se pare trist şi îngrijorător. Sunt cârnat sau băsistă dacă nu merg la vot? Sunt comunistă şi hoaţă dacă merg la vot? Eu mi-am adus argumentele mele pentru alegerea făcută. Şi mi-o asum. Iar argumentele mele nu au în ele nimic de-a face cu niciun dictator, dar nici cu vreo lovitură de stat.

Mă întristează pentru că oameni altminteri decenţi găsesc în ei resursele de a jigni şi a pune în aceeaşi găleată pe oricine nu se alătură argumentelor lor. Că ajunge să fie preferabil să te ocupi cu frivolităţi de tipul vestimentaţiei alese azi de oamenii care se perindă la TV. Pentru că, nu-i aşa, la o frivolitate se poate răspunde cu ceva mai multă detaşare, iar cu acestea nu rişti să ajungi la rupturi.

Girl you'll be a woman soon...

Mă îngrijorează pentru că dihotomizarea, vrajba şi absenţa nuanţelor nu au adus niciodată ceva bun. Pentru că e perfect în regulă să ai convingeri şi argumente puternice, dar încă mai cred că moderaţia merită un elogiu. După cum mai cred că până şi cea mai frumoasă ţinută alb-negru devine superbă dacă adaugi un ruj roşu.

Mi-e teamă de extreme, oricât de multe bune intenţii ar avea în spate. După cum mi-e frică de agresivitatea în limbaj, oricât de multe îngrijorări legitime ar avea în spate. Voi ştiţi că un ardei umplut cu vinete şi dovlecei poate fi la fel de bun ca unul umplut cu carne tocată? 

Read More

Răul mai mic

Posturile de televiziune transmit imagini de la protestele care li se potrivesc mai bine, Monitorul Oficial pare să folosească o cantitate impresionantă de cerneală pentru a face faţă timpurilor moderne şi deja tic-tac-ul care numără zilele până la cea mai enervantă dilema etică (referendumul pentru destituirea lui Băsescu) devine dezarmant. Măcar până acum aveam răul mai mic. Ieri la 4 ştiam care e răul mai mic. După doar câteva ore nu mai ştiu. Mă poate lămuri şi pe mine cineva care e răul mai mic?

Sursa:  http://vampirekingdom.deviantart.com

În faţa dilemei etice – ce voi vota la referendum – nu pot decât să sper că nu se va duce suficientă lume la vot (cu toată modificarea prin OUG 41/2012 a Legii 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, înţeleg că pentru a fi validat rezultatul tot este necesar ca prezenţa la vot să fie de minim 50%+1).

Poate suna iresponsabil, dar prefer să pierdem bani din taxele şi impozitele noastre repetând referendum după referendum (referendumul din 2007 a costat 47,349 milioane lei). Pentru că suntem cu toţii părtaşi prin neimplicare sau prin reacţii târzii şi merităm să plătim. Mi-aş dori să golim bugetul de stat pe referendumuri, dacă de asta e nevoie pentru a ne da palma care ne va face să alegem altfel decât dintre două rele.

Dar ceea ce mi-aş dori şi mai mult decât atât ar fi să ne cumpărăm astfel timpul necesar pentru a aduna de prin vecini, de prin cunoscuţi, oameni pe care să-i convingem să candideze. Să spunem că am face aşa, cam un referendum pe lună, până în noiembrie...Ce înseamnă vreo 60 milioane de euro pentru a găsi nişte oameni decenţi? E mult? E puţin?

E puţin fezabil şi greu de făcut. Ştiu doar că o perspectivă a unor alegeri anticipate prezidenţiale şi parlamentare în care nu voi şti care e răul mai mic va transforma dezamăgirea în lehamite definitiv. Iar pentru asta, pe scurt:

• Acuz partidele care se aruncă cu grabă de fată mare gata de măritiş peste legi şi instituţii, într-un avânt teribil de a fi inconsistenţi cu propriile discursuri de dinainte de a avea puterea. Atâta vreme cât decizia de oportunitate este justificată doar de deţinerea unei majorităţi parlamentare sau a unui minister, rămân toate un monument nepieritor de nesimțire naivă în faţa oricăror principii de bine public.
• Acuz pe cei care fac posibil ca, după atâţia ani, singura variantă de a opri abuzuri să fie aceea de a fi muştruluiţi de comunitatea europeană şi/sau internaţională. Şi de asta se fac vinovaţi atât cei aflaţi la putere care uită repejor de cei care le dau banii cu care funcţionează, cât şi noi ăştia care nu suntem suficient de buni sau mulţi cât să sancţionăm altfel decât prin vot.
• Acuz pe toți cei care terfelesc cu nerușinare simboluri prețioase – nu or fi ele mult(e), însă unii dintre noi încă se mai emoționează la Imnul golanilor și la Vino Doamne. Lasați în pace 22 decembrie, lăsați în pace 13-15 iunie, ele sunt pentru a legitima valori și principii, nu partide și candidați.
• Acuz societatea civilă din care cu idealism fac parte de vreo 3 ani că a fost că a fost unealta diabolică a erorii politicii făcute de ochii UE, vreau să cred că fără știrea sa, și că și-a apărat apoi opera nefastă, vreme de atâția ani, prin mașinațiunile cele mai absurde și mai vinovate. Nu avem niciun drept să ne plângem că sunt încălcate standardele adoptate pe principiul copy-paste.
• Acuz o mare parte a presei că s-a făcut complice, prin slăbiciunea de caracter cel puțin, la una dintre cele mai mari nedreptăți ale acestui sfert de secol – ați scos din limbajul cotidian ce scria „la gazetă” şi l-aţi înlocuit cu „a zis X la A3/B1”. Nu ştiu dacă faptul că nu vi se mai vând tirajele print e din cauza internetului.
• Acuz Comisia Europeană (și alte asemenea organisme care erau în măsură să evalueze convergența nostră cu unele standarde) că a avut în mâinile sale dovezile clare ale lipsei de pregătire a României pentru UE și că le-a ignorat, că s-a făcut la fel de vinovată de această situație de abuzuri și/sau ignorare a principiilor care stau la însăși baza UE.
• Acuz studenţii şi profesorii care au făcut acceptabil furtul, unii fără îndoială dintr-o convingere că toată lumea o face, ceilalalţi poate din acel spirit de castă construit pe cărţi plagiate. S-au făcut complici la aceeași crimă de a pune un semn de întrebare asupra amărâţilor din universităţile de afară cu care altminteri ne mândrim.
• Acuz, în cele din urmă, o întreagă clasă politică ce, cu toate excepțiile ei, m-a făcut să îmi pierd speranța și libertatea de a alege orice altceva în afară de răul mai mic. Și este extrem de trist să îți pierzi speranța la 26 de ani. 

Read More