de ce Turcia nu este un exemplu

Sursa: Occupy Gezi

În ultimele zile mi-este plin wall-ul de articole, imagini şi filmuleţe care relatează ce se întâmplă în Turcia. Şi peste toate tronează un aer de admiraţie amestecat cu un entuziasm care trădează o îmbufnare (mai mult sau mai puţin) tăcută. Ca şi cum revolta oamenilor aceia ar fi revolta noastră, ca şi cum lupta lor ar compensa capacitatea noastră scăzută de a lupta asemenea lor pentru lucruri în care credem. Mai trist însă este faptul că în această euforie a lui „ah, se întâmplă ceva!”, asemănătoare întru câtva cu curiozitatea morbidă a oamenilor adunaţi ciorchine la câte un accident, se uită sau se ignoră aspecte şi nuanţe.

Este motivul pentru care avem parte de emisiuni unde se fac comparaţii forţate între Piaţa Universităţii şi ce se întâmplă în Turcia, după cum avem parte şi de sentimentul că trusturile media care fac asta „confiscă” revolta din Turcia pentru a-și justifica ei legitimitatea de “singuri împotriva tuturor”. La fel cum unele figuri, media şi politicienii au dat sentimentul confiscării Pieţei Universităţii, de îmi era şi ruşine să spun că am fost pe-acolo în ianuarie anul trecut.

Este motivul pentru care nu ne uităm dincolo de un fapt reprobabil - un guvern care nu respectă un drept fundamental la nemulțumire și alege să reprime violent pe cei ce și-l manifestă nu legitimează neapărat cererile celor nemulțumiți și nici faptele unora dintre ei. Învăluiți în mantia de solidaritate cu niște oameni pe care cel mai probabil nu-i înțelegem (diferențele culturale sunt uriașe, chiar dacă avem cu toții twitter și iphone), uităm să privim mai cu atenție.

Sursa: Facebook

Este motivul pentru care ne imaginăm că Poporul în revolta lui are suficientă putere cât să înlăture ceva rău, tiranic și opresiv cu ceva mai bun. Oare? Noi suntem ultimii care ar trebui să uite că din revolta maselor se pot naște uneori monștri poate la fel de perverși și greu de combătut. Uitați-vă cu atenția la imaginea asta. Masa aceea de oameni e formată și din astfel de personaje. Nu înseamnă că e mai puțin frumoasă solidaritatea oamenilor. Ci doar că, din păcate, există și griuri.

Sursa: Facebook

Este motivul pentru care noi înșine, sub tristețea unei neputințe a statului modern de a-și respecta iluzia de cel mai bun dintre statele posibile, riscăm să susținem confiscarea unei demers legitim. Transformarea evenimentelor din Turcia în simbolul revoltei anti-capitaliste este cel puțin o ipocrizie. Vorba unui comentator de pe facebook, or vrea ei abolirea proprietății private, dar încearcă să le iei iphone-urile și atunci o să vezi libertarianismul la apogeul lui.

Or fi gânduri scrise la frustrare, însă mă întristează și mă înfurie un gând: până și printre unii oameni minunați de pe lângă mine apare această euforie a lui “uite că în alte părți se poate”. Ca și cum toți anii de frustrare ai fraților și surorilor întru ONG-ism ar avea dintr-odată o luminiță la capătul tunelului. Ca și cum munca noastră ar fi răsplătită de cei care, la mii de kilometri distanță și la și mai mulți mii de kilometri distanță culturală (nu e peiorativ, ci realist; culturile sunt diferite) ne-ar fi împlinit visul de a avea suporteri pentru cauzele noastre (ecologia, democrația etc).

Aștept să văd că o astfel de vară poate provoca schimbări semnificative. Deocamdată, uitându-mă la primăveri și ierni, văd că nu există soluții bruște care chiar să funcționeze. Iar vina pentru o oală aflată sub presiune nu e niciodată doar a capacului. Ci și a focului, a mâinii care îl putea da mai încet sau a celui care a pus capacul.

Read More

Cum mi-am petrecut răceala de (primă)vară

Mulțumesc, Oana!

După câteva zile în care creierii mi-au fiert în suc propriu, iar sinusurile au avut o viață a lor care transformă antibioticele în nişte bomboane fără gust, am rezistat tentaţiei de a ieşi din casă pentru Noaptea Galeriilor (deşi, vai, cum îmi imaginam un mecanism de critică artistică format din tuşituri în faţa artiştilor/curatorilor care m-ar fi dezamăgit). Am stat cuminte acasă, dar am descoperit că:

Sursa: Paper & Salt

...dacă mâncarea oricum nu are gust, e savuros să o citeşti. Şi nu, nu mă refer la cărţi de bucate, ci la felurile de mâncare descrise de autori în romane, jurnale, scrisori. Aşa m-am îndrăgostit de Paper and Salt şi mi-am promis să organizez imediat ce-mi va reveni gustul o cină literară: D. H. Lawrence pentru aperitiv, Kafka la supă, Alexandre Dumas la felul doi şi, deşi nu îmi plac dulciurile, nu o să-l ratez pe Marchizul de Sade la desert. 

...britanicii chiar fac nişte seriale fabuloase, chiar şi când nu e vorba de politică :). Am descoperit Mistresses la recomandarea soră-mii. Bănuiesc că ar fi din cauză că îmi place etica aplicată. Orişicum, în ciuda aparenţelor, nu e deloc un Sex and the City britanic, ci o poveste despre alegeri, morală şi, mai ales, despre tabuuri. Nerecomandat persoanelor excesiv de exigente cu bunele moravuri.

...în SUA pare-se că a pornit o mişcare destul de interesantă de promovare a revenirii la etalonul-aur. De-a lungul timpului (şi mai ales în timpul crizei financiare) au mai fost voci care au militat pentru întoarcerea la acoperirea în aur în politica monetară, însă e interesant felul în care argumentele se conturează acum într-o campanie (Gold Standard 2013) ce pare să pornească dinspre zona neguvernamentală. De văzut ce se va întâmpla.

...a cam dispărut subiectul confiscării averilor ilicite de pe agenda publică. Din păcate, cred că o intenţie bună (şi, de altfel, o obligaţie asumată de România, cel puțin prin Convenţia ONU împotriva Corupţiei) este îngropată din nou din cauza comunicării defectuoase şi a amestecării merelor cu perele. În fine, măcar aşa am avut plăcerea să mă delectez cu o publicaţie WB&UNODC ce şedea în aşteptare din noiembrie - On the Take:Criminalizing Illicit Enrichment to Fight Corruption. De consumat alături de excelentul documentar realizat de cei de la PBS/ Frontline - The Untouchables, care investighează motivele pentru care nu există condamnări în justiție pentru cei care au contribuit prin fraudă la criza financiară:

Watch The Untouchables on PBS. See more from FRONTLINE.

...cât de fascinantă e nu doar viaţa, ci şi moartea unui personaj fabulos cum este Don Andrea Gallo. Preotul „care s-a descoperit om”, incomod în sânul Bisericii Catolice din atât de multe motive (a fumat marijuana în Primăria din Genova ca protest, a susţinut comunitatea LGBT şi nevoia unui Papă gay, a cântat Bella Ciao după slujbă), a avut un cortegiu format din umbrele colorate, steaguri multicolore şi „ciao bella ciao”. Alături de ultimele discursuri ale Papei Francisc despre nevoia de transparenţă în sistemul financiar şi de trecerea la acţiune cu chiar Banca Vaticanului, e un semn că ceva se schimbă în Biserica Catolică.

...a murit Georges Moustaki. Aşa că ziua mea se încheie, melancolic ca în noaptea de mai de acum vreo 15 ani, când, via Dilema (încă), Radu Cosaşu m-a făcut să cotrobăi muzical prin toată boema franceză:

Hapciu!

Read More

cât costă o zi de muncă la stat

În 2013, din cele 365 de zile, 104 zile sunt în weekend, iar sărbătorile legale care pică în mijlocul săptămânii sunt 8. Ceea ce la un calcul simplu, ne dă un număr de 253 de zile lucrătoare. Cheltuielile totale de personal pentru 2013 sunt evaluate în Bugetul general consolidat la:

• 19.556.298.000 lei - Bugetul de stat
• 150.981.000 lei - Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat
• 152.876.000 lei - Bugetul Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate
• 18.336.100.000 lei – Bugetul general centralizat al unităţilor administrativ teritoriale
• 91.400.000 lei - Bugetul asigurărilor pentru şomaj
• 7.643.400.000 lei – Bugetul instituţiilor/ activităţilor finanţate integral sau parţial din venituri proprii
• 226.900.000 lei – Bugetul CNADR

Totalul: 46.157.955.000 lei

De aceea, la un calcul şi mai simplu, rezultă că, în sistemul bugetar, o zi de muncă ajunge la un cost de 46.157.955.000 lei / 253 zile lucrătoare = 182.442.509,88 lei/ zi. Adică aproximativ 42,13 mil. de euro/ zi.

Şi mai specific, asta înseamnă:

Calculat la un preţ de 4,5 lei/ McMic, conform sursei.

sau

Calculat la un preţ de 0,77 lei/ franzelă, conform sursei.

Nu vă grăbiţi să vă indignaţi, sigur că guvernul Ponta a anunţat că zilele de 2 şi 3 mai vor fi recuperate sâmbetele. După cum există analize serioase care explică şi de ce recuperarea lor în timpul weekend-ului înseamnă tot pierderi.

Dar pentru că tot a fost Ziua Internaţională a Muncii, pentru că datoria publică externă a României a ajuns la sfârşitul lui 2012 la 98.968,5 milioane de euro (adică la costul a 2349 zile lucrătoare din sistemul bugetar), pentru că tot sunt pline ecranele televizoarelor de imagini de la mare, munte şi grătare, pentru că investiţiile străine directe au fost din nou în scădere în 2012 ajungând la 1,6 miliarde euro (adică la costul a 38 zile lucrătoare din sistemul bugetar), dar mai ales pentru că am rămas acasă anul acesta de 1 mai, nu m-am putut abţine. 

P.S. Acesta post face parte dintr-o serie de blog-sincron alături de doi domni minunaţi. Îi găsiţi aici şiaici. 

Read More

ca la carte

Pe la începutul "carierei" mele de blogger, am făcut top 5 alcărţilor care m-au făcut să plâng. În continuare, rămâne unul dintre cele mai populare postări. Sigur, în general scriu despre lucruri mai tehnice şi mai puţin personale. Dar în continuare google îmi trimite oameni care caută topuri de cărţi. Mulţi, la fel de mulţi ca cei care s-au adunat în centrul vechi al Bucureştiului de Ziua Internaţională a Cărţii. Mă întreb dacă vreunul dintre ei găseşte ceea ce caută.

Sursa: Ziarul Ring

Pentru că experimentul de acum două seri, de a pune 3000 de cărţi deschise şi iluminate ca instalaţie urbană pe o stradă din Bucureşti, s-a dovedit un fiasco. Cei de la bookaholic au scris pe larg şi foarte la obiect despre asta, aşa că nu o să insist asupra a ce se întâmplă în general când dai ceva gratis în România: fie cărţi, tigăi sau mălai.

Ceea ce aş remarca însă sunt superbele imagini cu Primarul Sectorului 3 plimbându-se agale printre cărţi, răsfoind studiat o carte sau pozând printre curioşii aflaţi în zonă. Ar trebui ca asta să fie suficient pentru a nu mai fie nevoie de cuvinte în plus. M-aş bucura să ştiu că genul acesta de manifestări încurajează cititul, deşi am mai multă încredere în campanii precum cea a Sector 7:

După cum m-aş bucura să ştiu că un politician care promovează cititul este luat în calcul ca model. Însă până la a crede că ceea ce fac e „pe bune”, e suficient să mă uit în bugetul primăriei pe care dl. Negoiţă o „păstoreşte” pentru a mă uimi în faţa alocării în 2013 a fabuloasei sume de...0 lei pentru biblioteci.

P.S. Acesta post face parte dintr-o serie de blog-sincron alături de doi domni minunaţi. Îi găsiţi aici şiaici. 

Read More

Constituţia României sezonul primăvară-vară 2013

Toată lumea vorbeşte despre revizuirea Constituţiei. De la politicieni până la ONG-işti, lumea se agită pentru a se încadra în ceea ce pare un termen (din nou) foarte strâns. Teoretic, până pe 15 mai, Forumul Constituţional ar trebui să transmită Comisiei pentru elaborarea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României rezultatele consultărilor pe care le derulează pe forumconstitutional2013.ro.

Aşa că într-o precipitare demnă de curăţenia de primăvară de dinainte de Paşti, lumea adună şi adună. Orice, numai să fie ceva ce poate fi transmis. Orice, pentru că altminteri experienţa ultimilor ani arată că dacă nu te încadrezi în termenul aiuritor de scurt pentru un astfel de document, vei fi lăsat în afara procesului. ONG-urile, cel puţin, şi-au învăţat lecţia. Mai bine înăuntru, pe repede-înainte, decât în afară, nu?

Ceea ce mi se pare trist este însă că, în precipitarea aceasta, cu câteva excepţii, se uită două lucruri:

1. Constituţia nu are doar o valoare de document juridic, ce fundamentează mare parte dintre relaţiile celor mai importante instituţii ale unui stat. Dimensiunea simbolică este una la fel de importantă, iar pentru această dimensiune, care ne face să spunem „sunt cetăţeanul ţării X şi am dreptul prin constituţia mea să...”, nu se face mare lucru. Sigur, Forumul Constituţional a are o pagină de internet pe care se pot transmite propuneri de revizuire a Constituţiei. Într-un formular. 

Ca să ştii ce drepturi vrei să îţi garanteze Constituţia, trebuie să ştii să redactezi Titluri, Articole, să indici prevederi similare din constituţiile unor state membre UE sau OECD (şi acum, zău, de ce OECD?!). Sunt adepta educării publicului şi cred că cetăţenii României sunt mai educaţi decât ne place să credem. Însă genul acesta de abordare intimidează sau, în cel mai bun caz, descurajează participarea.

2. Constituţia este într-adevăr şi rezultatul consultării cu specialiştii. Şi, evident, ar trebui luate în calcul cât mai multe opinii din zona academică, dar şi politică. Şi totuşi...Mi se pare că se ignoră, doar pentru că aceată Comisie a funcţionat pe lângă Administraţia Prezidenţială, un document mult mai aşezat decât altele: Raportul Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din România. O Comisie plătită din bani publici şi care, aşadar, nu a produs doar pentru Băsescu, ci pentru noi.

Doar pentru că este scris „pentru ceilalţi” nu şterge valoarea acestui raport. Mi-aş dori să văd o discuţie similară, care pune faţă în faţă scenarii şi opţiuni pentru diversele domenii constituţionale, şi nu dezbateri sterile pe obsesiile fiecăruia, cârpeli pe articole sau mici modificări ici-colo. Ori facem curăţenie, ori nu mai facem! Pentru că în acest moment mi se pare că nu îl invocăm destul de des pe Farfuridi:

Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!

P.S. Acesta post face parte dintr-o serie de blog-sincron alături de doi domni minunaţi. Îi găsiţi aici şiaici. 

Read More

Ajutooor! Nici matematica şi nici Excel-ul nu mă mai ajută să înţeleg aritmetica bugetelor

Ştiţi deja că îmi plac bugetele publice. Şi de ceva vreme mă tot străduiesc să pun în format deschis mai multe date bugetare – respectiv bugetul de stat din 2007 până acum. Dar am intrat într-un impas. Pentru că dacă iau datele puse pe website-uri (adică datele oficiale, pentru că Legea 500/2002 privind finanţele publice reglementează publicitatea acestor bugete), mie nu-mi dau adunările.

Să o luăm cu începutul. Ministerul Finanţelor Publice actualizează anual ceea ce se numeşte Clasificaţia finanţelor publice în vigoare pentru un an bugetar, aceasta fiind aprobată prin Ordinul nr.1954/16.12.2005 cu modificările şi completările ulterioare. 

În această clasificaţie există o împărţire a cheltuielilor bugetare în funcţie de natura lor economică. Mai pe scurt, dacă luăm Titlul I care se referă la Cheltuieli de personal, în aceasta sunt incluse trei categorii de cheltuieli:

1. Cheltuieli salariale în bani
2. Cheltuieli salarale în natură
3. Contribuţii

Buuuun. Dacă ne uităm la domeniile pe care se cheltuiesc banii, vom avea, pentru 2013 (dar algoritmul şi dilema se regăsesc în toţi anii pe care am uitat până acum) următoarele situaţii (capturile sunt preluate din varianta de buget publicată în Monitorul Oficial, disponibilă aici):

AUTORITĂŢI PUBLICE ŞI ACŢIUNI EXTERNE

Cheltuieli de personal = Cheltuieli salariale în bani + Cheltuieli salarale în natură + Contribuţii

          3.316.715            =                2.601.547              +        40.210                               +  674.958

APĂRARE

Cheltuieli de personal = Cheltuieli salariale în bani + Cheltuieli salarale în natură + Contribuţii

          3.493.232            =                2.021.325              +        904.480                              +  567.427

SĂNĂTATE

Cheltuieli de personal = Cheltuieli salariale în bani + Cheltuieli salarale în natură + Contribuţii

          584.846            =                450.806              +                  1.387                              +  132.653

Şi aşa mai departe...Pentru toate domeniile, mai puţin două:

ORDINE PUBLICĂ ŞI SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ

Cheltuieli de personal = Cheltuieli salariale în bani + Cheltuieli salarale în natură + Contribuţii

          9.304.344            =                5.734.083              +                  1.715.519                   +  1.854.742

ÎNVĂŢĂMÂNT

Cheltuieli de personal = Cheltuieli salariale în bani + Cheltuieli salarale în natură + Contribuţii

          540.851                 =                392.602                  +                  45.350                   +  102.899

Ah, mai trebuie să specific că toate aceste cifre reprezintă mii de lei. Adunând, înseamnă că, doar din pix cum ar veni, nu se ştie unde se duc:

Ordine publică şi siguranţă naţională: 10.262.311 (suma trecută pe hârtie) – 9.304.344 (suma din adunare) = 957.967 mii lei

Învăţământ: 555.596 (suma trecută pe hârtie) – 540.851 (suma din adunare) = 14.745 mii lei

E drept că a trecut ceva vreme din liceu, când făceam mate-info, după cum e posibil şi să nu le înţeleg eu pe toate, aşa că mă ajută şi pe mine cineva să înţeleg unde sunt 972.712.000 lei din bugetul de stat? Şi dacă totuşi sunt în buget şi nu e o eroare de calcul care se perpetuează pentru aceleaşi două domenii de ani de zile, de ce nu este schimbată şi clasificaţia bugetară? 

Read More

cum să aduci bani la bugetul de stat şi să salvezi nişte vieţi

Ieri mi-am dat seama că sunt o proastă. Sunt o proastă pentru că respect regulile şi pentru asta probabil aş merita să mor. Am făcut un drum cu maşina până în Varşovia şi înapoi, traversând România, Ungaria, Slovacia şi Polonia. Limitele de viteză sunt cam aceleaşi peste tot: 50 km/h în localităţi, 90 km/h în afara localităţilor (cu excepţii pentru drumuri expres) şi 130 km/h pe autostradă. Ochiometric vorbind, doar în România şi în Polonia şoferii încălcau grav aceste limite de circulaţie flagrant (adică cu peste 20 km/h).

O mică poveste

Am carnet de conducere din 2004, dar în ultimii cinci ani am condus frecvent şi mult, câteodată câteva sute de km fără oprire. Sunt o „legalistă” şi nu încalc limitele de viteză. Nu conduc chiar cu 50 km/h în localitate, ci merg cu limita tolerată de 59 km/h. Las întotdeauna spaţiu de manevră celor care vor să mă depăşească şi îi şi ajut semnalizând când mă pot depăşi.

Până ieri, mă mândream cu capacitatea mea de a rezista cu stoicism tuturor miştourilor sau nervilor altor şoferi cu care eram în maşină, răspunzând la „calc-o şi tu, nu e radar, uite ce repede merg alţii” cu „sunt o legalistă”. Asta pentru că în localităţi nu cred că motivul pentru care trebuie să respecţi legea e legat de faptul că îţi iei amendă, ci de faptul că...ei bine, în localităţi sunt locuitori. Unii dintre ei copii care aleargă bucuroşi, alţii domni care vin pe înserate de la cârciuma din sat.

Dar ieri mi-a fost o frică teribilă pentru viaţa mea şi a oamenilor dragi care erau în maşină cu mine. Pe drumul Oradea – Braşov am fost depăşită, pe întuneric teribil şi pe ploi torenţiale, de sute de maşini. La orele la care lumea din comune şi din oraşe pleca spre muncă, tiruri şi maşini m-au depăşit peste linii continue, linii duble, semafoare, serpentine şi tot ce o mai fi fost pe acolo. De ce? Pentru că nu era nici picior de poliţist, pentru că dacă ar fi dat peste un localnic ei nu ar fi păţit nimic şi pentru că, nu-i aşa?, făceau o economie de 5 minute dacă traversau localitatea cu 80 km/h şi nu cu 59 km/h.

În nicio altă ţară nu a stat cineva la mai puţin de un metru în spatele meu, aproape urcându-se peste mine şi dându-mi flash-uri isterice. În nicio ţară nu mi-au trecut prin faţa ochilor atâţia posibili morţi. Şi în nicio ţară nu am fost atât de terifiată la gândul că merit să mor pentru că sunt atât de proastă încât să respect legea. Am ajuns istovită acasă, iar singura satisfacţie (imaginară, e drept) a călătoriei cu maşina prin România a fost că mi-am imaginat în permanenţă cum s-ar simţi domnii Radu Stroe şi Petre Tobă dacă ar fi cu mine în maşină. Mă gândesc să le transmit o invitaţie la un drum legal cu maşina prin România.

Câteva date mari

Cele mai recente date arată că România ocupa locul 4 în Uniunea Europeană la numărul de victime pe şosele, raportat la numărul de locuitori (deşi bănuiesc că raportul este mai mare, datele luând în calcul populaţia conform recensământului din 2002):

De asemenea, conform datelor Ministerului de Interne preluate de Adevărul, în 2012 au fost date 3.400.000 de amenzi de circulaţie dintre care doar 26% au fost plătite. Asta în timp ce în Olanda colectarea amenzilor ajunge la 98%, iar în Bulgaria la 68%.

Şi două scenarii

Trebuie spus de la început că pentru aceste două scenarii nu există suficiente date oficiale, aşa că voi face nişte scenarii/aproximări pe care le găsesc de bun simţ. Cum se pot colecta bani suplimentari la bugetul de stat?

1. Taxa de solidaritate pentru veniturile bugetarilor care depăşesc 4.500 lei (1.000 euro)

Premierul Ponta şi-a anunţat din nou intenţia de a aplica un impozit suplimentar de 10% pentru bugetarii cu venituri peste 1000 euro. Cum ar funcţiona asta? Să luăm Ministerul de Interne. În decembrie 2012, au fost plătite 881 persoane în aparatul central şi 273 de persoane din administraţia publică. În această listă de pe website-ul instituţiei găsim următoarele salarii care depăşesc 4500 lei:

Sigur, odată cu reîntregirea salarială din ianuarie, vor fi mai multe venituri nete care sar de 4500 lei, însă momentan luăm datele pe care le avem disponibile. Din 1154 de posturi ale instituţiei, 151 (13%) ar fi impozitate suplimentar. Ajungem aşadar la venituri suplimentare la bugetul de stat 26.708,5 lei. Adică aproximativ 6.000 euro pe lună.

2. Aplicăm legea

Între Oradea şi Braşov am trecut prin următoarele localităţi: Oradea, Oşorhei, Săcădat, Tileagd, Urvind, Lugaşu de Jos, Aleşd, Tinăud, Groşi, Topa de Criş, Borod, Bucea, Negreni, Ciucea, Poieni, Huedin, Izvoru Crişului, Păniceni, Dumbrava, Căpuşu Mic, Căpuşu Mare, Gilău, Câmpia Turzii, Luna, Luncani, Hădăreni, Cheţani, Luduş, Cuci, Iernut, Cipău, Ogra, Sânpaul, Ungheni, Cristeşti, Târgu Mureş, Corunca, Ceauşu de Câmpie, Vălenii, Bălăuşeri, Ţigmandru, Nadeş, Sighişoara, Albeşti, Vânători, Saschiz, Buneşti, Fişer, Rupea, Hoghiz, Măieruş, Rotbav, Feldioara, Braşov. 54 de localităţi.

Presupunând că prin fiecare dintre aceste localităţi ar fi sancţionat pe zi cel puţin 1 şofer care depăşeşte viteza legală cu 10-20 km/h şi ar primi amenda meritată de 150 lei am ajunge la:

54 localităţi x 150 lei x 30 zile = 243.000 lei/ lună

Chiar şi la un nivel de colectare de 26% al amenzilor, tot am ajunge la 63.180 lei. Ca să nu mai spunem de mai puţine ştiri despre oameni omorâţi pe şosele din cauza vitezei excesive.

Despre impact

Sigur, aceste scenarii sunt doar o joacă. Sunt o mică parte din ceea ce ar trebui să fie un studiu de impact. Sigur că Ministerul de Interne (şi mai ales la nivel central) are un procent foarte mare de salarii bugetare care depăşesc 4.500 lei. Sigur că nu avem măsurată magnitudinea unei tăieri suplimentare de 10%. Sigur că nu doar un şofer depăşeşte viteza legală într-o zi în localităţi. Sigur că viteza nu este depăşită doar cu 20 km/h. Sigur că în România nu sunt doar 54 de localităţi în care se depăşeşte viteza.

Dar este un exemplu foarte valid despre impactul respectării legii. Şi despre lipsa unor politici bazate pe studii de impact şi pe cea mai bună soluţie, nu pe cea mai uşor de implementat soluţie. 

P.S. Acesta post face parte dintr-o serie de blog-sincron alături de doi domni minunaţi. Îi găsiţi aici şiaici. 

Read More

vremea participării

Sursa: Pentru Apa Curata si Contra Fracturare Hidraulica

Astăzi ar trebui ca în 26 de oraşe din ţară şi din străinătate să aibă loc un protest împotriva explorării şi exploatării gazelor de șist prin fracturare hidraulică. În descrierea evenimentului de pe Facebook, organizatorii afirmă că: „Ne-am prins deja că democraţie nu înseamnă punerea unei ştampile din 4 în patru ani. Ci implicare reală a opiniei publice în procesul de luare a deciziilor importante.”

Sursa: Asociaţia Vira

Până la a vedea dacă evenimentele programate pentru această după-amiază vor strânge mulţimile anticipate, ploaia de afară şi faptul că în Bârlad, locul în care au început protestele şi unde mii de oameni s-au adunat până acum la fiecare eveniment de acest tip, nu s-a dat autorizaţia pentru protest, aduce o umbră de îndoială cu privire la participarea unor mase semnificative de cetăţeni.

Aş vrea să fiu contrazisă de ce se va întâmpla astăzi, mai ales că nu este vorba despre un subiect foarte popular pe agenda publică. După cum mi-aş dori şi ca participarea cetăţenilor, indiferent de subiect, să aibă loc şi altfel decât în faţa buletinului de vot. Însă scepticismul meu nu este doar frustrarea ONG-istului care şi-ar dori mai mulţi cetăţeni implicaţi.

Chris Worman îmi atrăgea atenţia asupra unui recent Eurobarometru, publicat în martie 2013, pe tema implicării europenilor în democraţia participativă.  Acesta analizează atât participarea efectivă a cetăţenilor din statele membre, cât şi măsura în care aceştia cred că pot influenţa procesul decizional prin acţiunile lor sau ale ONG-urilor.

În ceea ce priveşte ONG-urile şi asociaţiile, românii sunt cetăţenii europeni care cred în cea mai mare măsură că nu au nevoie de acestea pentru că au alte căi pentru a influenţa procesul decizional, 55% susţinând acest lucru:

Cu toate acestea, românii sunt printre cei mai încrezători dintre europeni cu privire la faptul că ONG-urile pot influenţa procesul decizional de la nivel local şi naţional:

Cât priveşte felul în care cetăţenii pot influenţa procesul decizional, votul în alegeri pare sfânt: 81% dintre români cred că votul în alegerile locale este eficient, în timp ce 75% au aceeaşi opinie despre votul lor în alegerile naţionale:

Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre alte instrumente de participare, responsabilizarea aleşilor părând a se limita la instrumentul votului – doar 25% dintre respondenţi şi-au exprimat opiniile pe teme de interes public cu aleşii lor locali, procentul în cazul reprezentanţilor naţionali fiind şi mai scăzut (8%) şi infim în cazul europarlamentarilor (4%):

Concluzia? Aştept să fiu surprinsă astăzi şi sper ca participarea să se manifeste şi altfel decât prin vot. Protestul este un început bun, dar nu suficient. Cel puţin nu pentru mine. Azi mi-am propus să îmi adun toţi prietenii care locuiesc în sectorul 3 şi să cerem dezbatere pe bugetul local. O să vă povestesc cum a fost :)

Read More

când celebrităţile vor să schimbe lumea

Ce au în comun Beyonce, Ben Affleck, Alicia Keys, Justin Timberlake, Cindy Crawford şi alte multe staruri zilele acestea? Ca şi milioane de alţi oameni, mai obişnuiţi sau nu, se uită cu interes la ceea ce mulţi numesc o decizie istorică pentru lumea civilizată: Curtea Supremă din Statele Unite analizează legalitatea căsătoriei între persoane de acelaşi sex. Campania din social media a crescut la dimensiuni fabuloase, pe care nicio altă cauză socială/civică nu mi se pare a o fi atins până acum. Cei mai vizibili promotori, Human Rights Campaign au peste 1.400.000 de like-uri pe Facebook şi vreo 250.000 de followers pe Twitter. Iar mesajele de pe Facebook şi Twitter ale celebrităţilor merg de la simple menţionări până la personalizarea mesajelor şi prăjituri asortate.

  

Nu o să intru în detaliile legate de cazul în sine – sistemul de justiţie american este oricum foarte complicat, iar articolele de bună calitate pe această temă nu lipsesc. Wall Street Journal, de exemplu, a dedicat spaţii ample dezbaterilor, iar live blogging-ul de la Curtea Supremă a fost un must-have de la media generalistă de tipul New York Times până la cea de business de tipul Bloomberg.

Aseară mi-am schimbat şi eu poza de profil cu semnul egalităţii. Dintr-o convingere intimă şi îndelung construită. E posibil ca faptul că am trăit într-o familie de medici liberală în gândire mi-a lăsat spaţiul necesar de a nu gândi în termeni discriminatorii. E posibil şi să nu fi fost suficient dusă la biserică. Dar ceea ce mi se pare fundamental, dincolo de faptul că pentru mine căsătoria nu este o instituţie relevantă, este ca cei care au nevoie de acest gen de gest, indiferent de preferinţele sexuale, să îl poată face.

Deşi idealistă din fire, nici nu-mi imaginez că o dezbatere publică pe această temă este încă posibilă în România. Suntem încă la stadiul în care elevii care au şansa de a învăţa într-un liceu deschis la minte, cum este Colegiul Bilingv George Coşbuc din Bucureşti, sunt consideraţi „victime ale propagandei sexuale”. Nu aş vrea să reiau un subiect pe care s-au scris prea multe. Păstrez doar cu sfinţenie cele 124 de comentarii primite săptămâna trecută la un post despre apelul lansat de 30 de ONG-uri pentru boicotareaColegiului Coşbuc.

Mă bucur că în lista mea de prieteni există oameni rezonabili care ştiu să privească dincolo de extremismul celor care văd propogandă acolo unde există doar normalitate. Mă bucur însă şi că argumentele creştine sau pur şi simplu homofobe sunt un duş rece pentru cei care ne imaginăm că genul acesta de toleranţă va fi uşor de promovat. Şi păstrez comentariile tocmai ca să-mi amintesc de ce teatrul absurdului s-a născut în România. O ţară în care există un cerc studenţesc care a ales să renunţe la serviciile unei bănci (BCR) pentru că Fundaţia ERSTE, acţionara majoritară a BCR, susţine minoritatea LGBT.

Nu sper, aşadar, la o dezbatere similară în România. Iar ea nici nu va exista atâta vreme cât lumea se ceartă din când în când pe bloguri sau în social media. Genul de campanie şi genul de dezbatere care au loc în SUA în acest moment este de neimaginat. Însă mi-aş dori să învăţăm de aici că şi celebrităţile sunt bune şi la altceva decât entertainement şi cancan. Iar atunci când mai multe persoane din spaţiul public îşi vor asuma deschis preferinţele sexuale sau suportul pentru diversitate, cred că vom avea o şansă mai mare de a obţine ceva natural: a pune subiectul pe agenda publică şi a-l dezbate cu adevărat. 

Cenzorii își dau silința să arate că propria-mi nefericire este consecința rătăcirii mele, rezultatul excesului: îmi este cu atât mai greu să-i contrazic cu cât nu văd limpede în ce constă rătăcirea și unde se află excesul. (Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian)

P.S. Acesta este primul post dintr-o serie de blog-sincron alături de doi domni minunaţi. Îi găsiţi aici şi aici. 

Read More

cronica unei morţi anunţate: Hala Matache

Cine-i şeful haitei?

La 22:12, luni noaptea, văd pe Facebook un status de la Casa Jurnalistului: se demolează Hala Matache. Ceea ce părea iniţial un zvon s-a transformat în fotografii şi status-uri care anunţau ceva ce părea desprins din absurd: în ceas de noapte, fără anunţuri, în prag de cod portocaliu de ninsori şi viscol, la doi paşi de guvern, după ce dimineaţă avuse loc un simulacru de dezbatere publică, macaralele adunau tacticos bucăţi din Hala Matache.

M-am îmbrăcat în grabă, am mai anunţat vreo doi prieteni şi am plecat într-acolo. Restul e frustrare. Pe un frig năprasnic, în jur de 20 de oameni zbribuliţi se uitau neputincioşi la ceva ireal. Dincolo de consternare în faţa faptului că macaralele din online deveniseră reale şi că nimic nu putea fi făcut, ora aceea mie mi-a dat următoarele lecţii amare:

1. Despre oameni

La 11 noaptea, luni, în faţa acelui loc erau (aproape) numai feţe cunoscute. Nu sunt neapărat o obişnuită a protestelor, însă din cei vreo 20 de oameni, am recunoscut aceleaşi personaje: de la protestatarul de profesia la ONG-iştii care se bat de mult cu morile de vânt ale unui urban ieşit de mult din logica unei politici de dezvoltare aşezate şi deschise către comunitate.

Mereu ne plângem că nu ies suficient de mulţi oameni în stradă să protesteze atunci când ceva îi doare. Mereu ne certăm cu un zeu invizibil din online: de ce dă lumea doar like-uri şi share-uri şi nu iese în offline? Dar, serios acum, de ce am vrea una ca asta? Putem cere altora ca noi să li se pară firesc să iasă din casă pe un ger năpraznic în miez de noapte? De ce ar fi asta normalitatea?

Normalitatea este ca oamenii să stea în case, baruri, cafenele, pe internet la acea oră. Normalitatea este să nu fie nevoie de asta. Pentru că normalitatea îndeamnă la gesturi urbane făcute la lumină, la spaţii de dezbatere în care dialogul să fie real şi raţional şi la o comunitate unită nu doar în situaţii extreme, când ne aflăm în faţa inevitabilului, ci şi în restul timpului, când avem timp să construim împreună.

2. Despre despre proces

Dl. Oprescu este decis să ajungă printre marii primari ai Capitalei, alături de C. A. Rosetti şi Pache Protopopescu. Dl. Oprescu stă confortabil pe procentul cu care au fost aleşi atât el, cât şi guvernul care îi poate furniza fonduri consistente. Dl. Oprescu îşi permite să ignore acea mână de ONG-işti văzuţi ca retrograzi (Da’ ce, ei nu văd ce mizerie e la Hala Matache? Nu vor şi ei un oraş curat, cu bulevarde largi?).

Mereu ne plângem că nu sunt suficiente dezbateri publice pe deciziile majore privind Bucureştiul. Mereu ne certăm cu un zeu vizibil din offline: de ce nu se uită la câtă lume semnează petiţii pentru a intra în sala de Consiliu şi câte bloguri sunt pline de argumente contra proiectelor lui? Dar, serios acum, de ce am vrea una ca asta? Putem cere altora ca el să li se pară firesc să dea click pe argumentele noastre? De ce ar fi asta normalitatea?

Normalitatea este ca deciziile de politică publică să fie supuse dezbaterii publice. Normalitatea este să nu fie nevoie de petiţii pentru asta. Pentru că normalitatea îndeamnă la un proces decizional transparent, la politici publice bazate pe date reale, precum şi la o reprezentare echilibrată a intereselor legitime ale diferitelor grupuri care formează un spaţiu urban. După cum normalitatea înseamnă şi ca primarii să fie responsabili pentru deciziile lor zilnic, şi nu o dată la patru ani.

3. Despre situaţia de fapt

Sursa: Miliţia Spirituală

Luni, cu câteva ore înainte de mutarea Halei Matache, Primăria Municipiului Bucureşti a organizat o dezbatere publică (şi) pe această temă. Câţiva ONG-işti (cam aceiaşi) au fost acolo. Din nou, şi-au expus opiniile privind acest proiect. Câteva ore mai târziu, deşi Planul Urbanistic Zonal care viza şi mutarea Halei nu fusese încă aprobat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, această operaţiune începea, odată cu lăsarea întunericului.

În faţa inevitabilului, cei câţiva prezenţi în noaptea rece şuşoteau indignaţi şi aproape înmărmuriţi: ce e de făcut? pe cine sunăm când autorităţile statului nu respectă legea? cine îi poate opri? Întrebări rămase fără răspuns. Cuminţi, stând pe trotuar sau traversând pe trecerea de pietoni, cei câţiva cetăţeni îngheţaţi respectau legea. Cu telefoanele şi aplicaţiile de Facebook deschise, ca ultimă armă în faţa deznădejdii. Măcar să mai ştie şi alţii.

Dar dacă după 11 noaptea, luni, peste 500 de oameni urmăresc un streaming live de la Hala Matache sau peste 500 dau un share la fotografia care atestă că se întâmplă ceva, e mare lucru. Nu ştiu dacă tuturor acestor oameni le păsa înainte de la Hala Matache. Nu ştiu dacă toţi erau împotriva mutării ei. Dar faptul că s-a întâmplat în miez de noapte, cu siguranţă a stârnit şi va stârni suspiciuni.

***

Nu sunt neapărat interesată de Hala Matache. Pentru că nu sunt nici o specialistă în domeniu şi nici nu am purtat toate luptele pe care alţi colegi de prin societatea civilă le-au purtat pe subiectul acesta. Nu sunt convinsă de argumentele niciuneia dintre cele două tabere şi, deci, nu am încă o opinie de cetăţean bucureştean pe această temă. Dar sunt convinsă că ceea ce s-a întâmplat în noaptea de 25 martie la Hala Matache arată înfricoşător: ca în coşmarurile în care vrei să strigi şi nu reuşeşti să scoţi niciun zgomot.

Cu siguranţă nu aşa arată legalitatea, cu siguranţă nu aşa arată responsabilitatea. Iar dincolo de legalitatea cel puţin îndoielnică a acţiunii de la Hala Matache, ceea ce rămâne este dispreţul cu care o instituţie publică a dat dovada supremă că nu îi pasă de cei care îi finanţează însăşi existenţa. A face dezbatere publică şi a te apuca să faci tot ca tine la doar câteva ore distanţă mie îmi sună aşa: 

Dragă cetăţene, te consult doar pentru că trebuie să bifez o cerinţă legală. Dragă cetăţene, ştiu cum să nu îţi mai las nicio cale de contestare. Dragă cetăţene, nu ai nicio şansă să schimbi ceva. Dragă cetăţene, poţi să stai cuminte să te uiţi, eu nici măcar nu mă mai obosesc să mă prefac că te bag în seamă.

M-am întors acasă după vreo oră. Aveam maşina plină de oameni pe care îi lăsam pe la casele lor. În Bucureşti începuse să ningă. La fel de absurd de târziu ca şi ora la care PMB a decis că poate să ignore rostul natural al lucrurilor. Şi la fel de inevitabil.

Read More

două portrete ale (ne)fericirii românilor

Între 19 tab-uri deschise în Chrome, 3 word-uri şi 2 excel-uri, m-am oprit pentru o clipă pentru că feed-ul meu de Facebook mă tot anunţă că ONU ar vrea ca azi să fie Ziua Internaţională a Fericirii...

Ştiu, fericirea e de cele mai multe ori un lucru mărunt. Însă tot de cele mai multe ori, fericirea se măsoară în termeni mai largi. Iar a spune că ne putem găsi fericirea rupţi de ce se întâmplă la nivelul mai larg al ţării, societăţii sau comunităţii în care trăim este, în cel mai bun caz, un semn de optimism feroce.

Fără a-mi propune să răspund la subtilităţi pe care doar nişte greci rafinaţi sau nişte sociologi le-ar putea analiza cu atenţia cuvenită, azi m-am pus pe cotrobăit prin seturi de date care măsoară fericirea (sau părţi ale ei).

1. (ne)fericirea ca prosperitate

În fiecare an, Legatum Institute îşi publică celebrul Prosperity Index. Index-ul este bazat pe un studiu care acoperă 142 de ţări (adică 96% din populaţia globului) şi analizează 89 de indicatori din 8 categorii, precum educaţia, guvernarea sau libertatea individuală. PIB-ul, şomajul sau creşterea economică sunt luate în calcul, dar toată ideea studiului este să ia în calcul nu doar aceste cifre „reci” şi să se uite la alţi indicatori mai subtili care, împreună, duc la o imagine despre ce înseamnă prosperitatea sau bunăstarea unei ţări. Din aceste perspective, România este o ţară nefericită. La nivel global, suntem pe locul 60, iar dintre ţările Uniunii Europene suntem la distanţă considerabilă de penultima clasată, Grecia (locul 49). Iar în ultimii 4 ani am scăzut în acest indice în mod constant, de la locul 48 pe care îl ocupam în 2009. 

2. (ne)fericirea ca percepţie

Un alt studiu realizat anual şi care surprinde diverse instanţe care dau măsura fericirii sau nefericirii românilor este World Poll alGallup. Cum se percepeau românii în 2012? Pe lângă procentul foarte scăzut de oameni fericiţi cu standardul de viaţă (36%, în scădere faţă de anul precedent), pesimismul în legătură cu creşterea standardului de viaţă este dezolant – doar 14% dintre români cred că vor avea o viaţă mai bună în perioada următoare. Cât priveşte tristeţea, ei bine, românii sunt pe locul 8 la nivel global în experimentarea acestui sentiment. Mai trişti ca noi s-au declarat doar oamenii din: Iran, Siria, Armenia, Irak, Italia, Egipt, Portugalia şi Togo.

                                               ********

Ce este de făcut? Cine este vinovat? Ar fi greu să da eu un răspuns la o întrebare atât de mare. Însă îmi permit să trag două concluzii. Este greu să ne imaginăm că fericirea noastră individuală (cel puţin aceea completă, sustenabilă) poate exista pe termen mediu şi lung în absenţa unei fericiri mai largi, sociale şi uităm prea des să facem legătura între decizii şi întâmplări de acolo, de sus, de la nivel guvernamental, şi ce ni se întâmplă jos, în imediat, la nivel individual.

Read More

top 5 filme despre politică

Mai e tare puţin până la Oscaruri: pe 24 februarie o să aflăm care este cel mai bun film al anului, iar unul dintre favorite este Lincoln. M-au fascinat dintotdeauna filmele politice, aşa că până la a afla dacă dl. Lincoln îşi ia (meritat, zic eu) Oscarul, l-am provocat pe colegul de blog sincron la un exerciţiu de memorie: top 5 filme din zona asta care ne-au rămas întipărite în minte.

1. Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying andLove the Bomb 

Cu siguranţă unul dintre cele mai bune filme ale tuturor timpurilor şi preferatul meu într-ale politicului. O fabuloasă satiră politică pentru care se potriveşte perfect zicala cu nebunul care aruncă piatra şi înţelepţii care vor să o recupereze de pe fundul lacului. Dincolo de umorul nebun şi de tensiunea aproape înfricoşătoare a acelor timpuri (în plin război rece, filmul se „joacă” cu războaie nucleare), povestea este absolut fabuloasă şi sintetizează extrem de bine o epocă în care lumea lua în serios ameninţarea unui război: „Gentlemen, you can't fight in here! This is the War Room.”.

2. All the King’s Men & TheManchurian Candidate 

Două poveşti înfricoşătoare despre corupţia din lumea politică şi despre cum puterea ajunge să îi corupă şi pe cei decenţi. Ambele vorbesc despre maeştri păpuşari şi despre reguli ale jocului pe care cei din interior trebuie să le înveţe nu doar pentru a-şi asigura supravieţuirea politică, ci supravieţuirea în sine. Şi deşi există multe alte filme care vorbesc despre conspiraţii sau despre cadavrele peste care trebuie trecut pentru a ajunge într-o poziţie de putere, cred că aceste două filme sunt adevărate bijuterii pentru ce înseamnă o viziune realistică asupra politicului.

3. Mr. Smith Goes to Washington 

Un clasic al filmelor politice şi unul dintre primele (a apărut în 1939) care aruncă o privire atentă asupra a ce înseamnă lupta dintre bine şi rău în politică. Deşi pare cinic şi descumpănitor din multe privinţe, filmul lui Capra este fascinant tocmai pentru că în acest context reuşeşte să lase loc speranţei şi integrităţii morale. Dincolo de singurătatea outsider-ului ajuns într-o lume pe care nu o înţelege şi care e în stare „să îl mănânce de viu”, rămâne însă convingerea că: „I wouldn't give you two cents for all your fancy rules if, behind them, they didn't have a little bit of plain, ordinary, everyday kindness and a little looking out for the other fella, too.”.

4. In the Loop & Wag the Dog 

Două veritabile „must-see” pentru ceea ce înseamnă comunicarea politică şi gestionarea agendei publice. În ambele ameninţarea îmaginată a unui război face ca „scăpările” din afacerile interne să fie mai uşor de ascuns. În ambele satira la adresa politicului şi viziunea unui public captiv în „zvon” te fac să te uiţi cu ceva mai multă atenţie la TV sau la conflictele din spaţiul public. Sigur, un strop de conspiraţionism nu a stricat nimănui vreodată, iar situaţiile hilare în care ajung oamenii din politic încă mai dau speranţa că dacă am umple acea lume cu personaje un pic mai isteţe, lucrurile ar fi mai bune.

5. The American President 

Deşi nu este tocmai cel mai reuşit film care portretizează un preşedinte american, filmul este interesant pentru că pune faţă în faţă două lumi cu graniţe incerte: lobby-ul şi politica. Dar este mai mult decât o poveste cu happy end despre lumi aflate în conflict de interese. Mi se pare fabulos filmul pentru că este abia începutul a ceea ce Aaron Sorkin, scenaristul, va transforma într-un fenomen: o poveste umanizată şi idealizată despre politică şi politici, în care percepţiile contează şi ştirile pot fi controlate, însă în care integritatea şi coerenţa personajelor nu se pierde niciodată.

Şi pentru că tot aminteam de Aaron Sorkin, chiar dacă nu sunt filme, ci seriale, cred că din topurile filmelor despre/din politică ar trebui să fie puse la loc de cinste:

1. West Wing – produs de Aaron Sorkin şi de departe cea mai fascinantă poveste din interiorul vieţii politice. Dă dependenţă şi speranţe. Şi a dus la savuroasa replică din TheTelegraph: “Barack Obama will win: It’s all in ‘The West Wing.’ ”

2. House of Cards – probabil multă lume îşi aminteşte de versiunea britanică, însă şi recenta versiune US este fabuloasă. Recunoaşte puterea media în a gestiona relaţiile politice. Şi este plin de replici memorabile de tipul: „A great man once said, everything is about sex. Except sex. Sex is about power.”

3. Boss  – probabil cea mai cruntă viziune asupra politicii şi o nesecată sursă de similitudini între politica de la nivel local de pe cele două maluri ale Atlanticului. Boss-ul lor este baronul nostru. 

Read More

marea spălare naţională

Sursa: sxc.hu

De prin noiembrie mă tot gândesc la cum se spală două lucruri în România: banii şi imaginile. Pe măsură ce trecea vremea m-am tot convins că o dezbatere pe tema spălării este irelevantă pentru acest moment. Şi totuşi, ieri am primit un semn: o ţară întreagă vorbeşte despre cum o doamnă s-a spălat la televizor. Aşa că am decis să pun o maşină de rufe la spălat şi să mă bucur de minunatele coincidenţe pe care ultima săptămână mi le-a adus în cale.

În noiembrie eram în Brazilia la International Anti-Corruption Conference. Dincolo de concentraţia incredibilă de participanţi care se adună pentru a discuta orice domeniu care ar avea o legătură mai mică sau mai mare cu corupţia, formatul oferă spaţiu pentru mici încântări. Din întâmplare sau nu, am nimerit în prima zi la un workshop despre anticorupţie în fotbal.

Cu siguranţă oricine urmăreşte cât de cât lumea sportivă a auzit măcar o dată despre atenţia tot mai sporită a lumii fotbalistice pentru combaterea corupţie. Desigur, de cele mai multe ori vorbim despre meciuri aranjate, despre mafia pariurilor sau despre cum se spală banii prin transferuri (sună cunoscut, nu?). La un moment dat, expertul UNODC din workshop a citat chiar şi statisticile care fac ca în ţara vecină să facă ocupaţia de patron de club de fotbal una foarte periculoasă (în Bulgaria fuseseră ucişi anul trecut vreo 7 finanţatori din fotbal).

Mânată de mândria patriotică, dar şi profitând de avantajul de a fi una dintre puţinele femei rătăcite printre interesaţii de fotbal, îmi fac curaj şi ofer onoratei săli că noi stăm muuult mai bine decât vecinii, iar a fi finanţatorul unui club de fotbal în România nu doar că nu te omoară, ci chiar te face mai puternic.

Ei, normal că italienii o făcuseră înainte (Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume/ Că-n aste mâni mai curge un sânge de romaaaan) şi că tehnica asta mai are şi un nume pompos: ”image laundering” (care se deosebeşte de obişnuita cosmetizare sau de PR prin faptul că are mecanisme similare procesului de "money laundering"). Desigur, mecanismul e şi simplu, şi logic: în general funcţionează pentru personaje cu averi dobândite pe căi suspecte care achiziţionează un club de fotbal şi, printr-un efect de contagiune, devin populari pentru că vorbim de cel mai popular sport.

Un lucru este de apreciat totuşi la această situaţie: spălarea are loc „pe faţă”, este vizibil şi „subiectul” spălării, cât şi „detergentul utilizat”. Ce se întâmplă însă când nu este clar cine vrea să se spele şi cu ce?

Sursa: sxc.hu

Un exemplu relevant din acest punct de vedere este cel al trusturilor media, care are oferă o potenţială „maşină de spălat” cel puţin la fel de eficientă în termeni de ochi & urechi. Atunci când până şi o televiziune despre care toată lumea ştie că „e a lui Dan Diaconescu” are un acţionariat divers şi intrigant (după cum arată cei de la RISE Project), devine din ce în ce mai clar că fără un registru transparent în care să fie evidenţiaţi acţionarii din media nu vom avea acelaşi lux de a decide să nu ne expunem la imagini mai mult sau mai puţin fidele ale realităţii.

Din această perspectivă, cred că acesta ar fi trebuit să fie mesajul Comisiei Europene cu privire la media din România. Sigur, avem nevoie de etică în mass-media. Însă cred că aceasta nu poate fi rezultatul unui construct artificial (codurile şi reglementările se vor putea transforma, din păcate, tot în căsuţe bifate), ci mai curând al unei auto-reglementări a pieţei (într-o dinamică bi-direcţională furnizor-consumator de media).

Comisia Europeană nu putea însă cere României să implementeze un sistem transparent prin care să fie accesibile datele privind cei care deţin organizaţii media. Iar asta dintr-un motiv foarte simplu: nici în restul Uniunii Europene nu (prea) există astfel de registre ale proprietarilor de media, deşi acestea sunt cerute de ani de zile de către societatea civilă şi de către (unii) jurnalişti.

Ştiţi care este vestea bună? Sunteţi cetăţeni europeni şi aveţi drepturi :)

Pentru că e o problemă europeană şi pentru că nu există reglementări comprehensive în acest domeniu, astăzi a început campania European Initiative for Media Pluralism de promovare a European Directive to protect Media Pluralism and Press Freedom. Aceasta propune inclusiv o serie de măsuri în ceea ce priveşte proprietarii de organizaţii media.

Şi pentru că începând de anul trecut cetăţenii europeni au drept de iniţiativă legislativă (dacă sunt peste 1 milion şi din peste 7 state membre UE), vă propun să semnaţi petiţia aici. 

P.S. Pe 5 februarie, Comisia Europeană a publicat două propuneri pentru completarea cadrului existent cu privire la combaterea spălării banilor (o directivă şi un regulament). Acestea fac parte dintr-un pachet de politici mai larg de luptă împotriva criminalității, a corupției și a evaziunii fiscale. Partea bună este că directiva presupune că persoanele juridice vor trebui să păstreze registre cu informații privind identitatea persoanelor care se află de fapt în spatele societăților, ceea ce oferă o alternativă de a afla şi cine se află în spatele organizaţiilor media. Dar despre cât de bine implementează România politicile de combatere a spălării banilor, cu altă ocazie...

Read More