cum mi-am petrecut moţiunea de cenzură

Evident, pe Facebook, ca tot omul...Dar nu despre avântul Facebook-ului vreau eu să scriu aici, ci despre ceea ce mi se pare o schimbare semnificativă în spaţiul public: lumea a început să „consume” din nou politică. Pentru cei mai refractari în îmbrăţişarea noului trend, reacţiile pot fi sintetizate foarte bine de o mini-revoltă a unei bune prietene: „de când face protv-ul politică?!”.

Din decembrie 2011 când scriam că democraţiaeste un sport de echipă care are nevoie de suporteri şi până acum, s-au schimbat multe la nivelul interesului public pentru teme „complicate şi serioase”. Şi nu este vorba doar despre protestele din ianuarie, despre oameni care se revoltă împotriva a ceva ce îi atinge direct ca în cazul “Marii Adunări de la Bârlad” sau despre pensionarii aşezaţi cuminţi în cozi la tribunale pentru a da statul în judecată.

Eu cred că este vorba de o schimbare mai profundă, care arată că oamenii nu sunt apatici doar de dragul de a fi apatici sau pentru că nu sunt informaţi... Cred că cetăţeanul obişnuit nu este insensibil la temele mari, importante, serioase, complicate. Iar pentru asta am să aduc un singur argument – iată ce fel îşi prezintă un club de pe plaja din Mamaia (!) petrecerea pregătită de 1 mai:

Ministerul Distracţiei implementează cu succes Programul Operaţional Regional "MOVE YOUR BODY" la Mamaia

Este clar că nu toate abordările sunt pe atât de consistente pe cât ni le-am dori unii dintre noi, după cum nici limbajul utilizat nu permite de fiecare dată o dezbatere autentică asupra acestor teme importante. Însă eu mă entuziasmez (cam repede, ar spune unii) la gândul că există spaţiu şi timp pentru a construi, cu intervenţiile (dar şi cu politicile) potrivite o participare reală şi educată a locuitorilor la viaţa cetăţii.

In această participare există loc pentru de toate: de la ironie fină, la glume mai puţin reuşite. Însă, ca de obicei, umorul este un bun indicator al interesului oamenilor pentru anumite teme, dar şi (probabil) cel mai simpatic instrument de „educaţie civică”. Stă dovadă moţiunea de cenzură de azi, care a lăsat loc de intervenţii savuroase în Facebook-ul meu. Atât de multe, încât am avut de unde selecta un top 5: 

• “da' circulatia in buc de ce-o fi cazut odata cu guvernu'!?” via un prieten
• “Guvernul a facut plici” via Business Cover
• “Moțiunea a trecut, iar Pep Guardiola și-a dat demisia de la Barcelona. Guardiola premier!” via Revista Kamikaze
• “Guvernul Ungureanu a căzut. Urmează guvernul Ungureanu 2.” via Times New Roman
• “Va fi o seara plina. :) La Cotroceni, birjar, la Cotroceni!” via o prietenă

Read More

olimpici de pretutindeni...unde sunteţi?

sursa: sxc.hu

Eram în tren spre Alba-Iulia. Când m-am trezit, am făcut acel gest reflex de după toropeala unui somn legănat de şine de tren – m-am uitat în jur uşor impacientată. Dacă am ratat staţia?

Drumul spre olimpiade era mereu lung şi în el găseai tot felul de oameni: lotul era compus arareori din aceeaşi oameni, deşi întotdeauna reuşeai să găseşti măcar o cunoştinţă din şcoala generală ajunsă cumva competitorul tău. Mai toţi citeau încă peste tot şi în tot timpul rămas până la examenul propriu-zis: în tren, în camerele din căminele de cele mai multe ori spartane, în liceele care găzduiau sălile de examen. Când nu se citea, se făceau pariuri (de multe ori însoţite de argumente atent dezvoltate) pe ce subiecte „vor pica”.

sursa: stefancelmare.ro

După examen, începea însă marea împrietenire. După ce împărţeai cu acei oameni o emoţie atât de intensă, era normal să fii zăbăuc şi să guşti programul „artistic şi de relaxare” pregătit de organizatori. Aşa m-am bucurat de cele mai stranii lucruri: plimbări cu aprindere de lumânări în „dulcele târg al Ieşilor”, împrejurimi în care aveai impresia că eşti la o olimpiadă de limbă străină şi nu de română la Târgu Mureş, tricouri cu Ştefan cel Mare pe post de star în Suceava etc.

Toate ca toate, şi fiecare cu farmecul ei, însă cel mai interesant mi se părea faptul că dincolo de respectul tăcut al colegilor amestecat cu un soi de invidie pentru zilele libere „de pregătire” pe care olimpicii le primeau, participarea la o olimpiadă naţională nu era tocmai ceva de strigat în gura mare. Se lăudau părinţii, se lăudau profesorii, te menţionau în gazeta oraşului şi eventual şi în rapoartele anuale ale liceului, însă rămânea un lucru de menţionat doar dacă erai întrebat la un suc ca să nu treci drept tocilar.

Ceva s-a schimbat însă în ultima vreme. Iar marţi, la conferinţa ZF Mobilio, printre oameni care vorbeau despre HTML 5 şi despre piaţa aplicaţiilor mobile din România, s-a întâmplat un mic miracol pentru sufletul meu de olimpic: unul dintre speakeri, Petru Jucovschi de la Microsoft, a spus sus şi tare că el a fost olimpic naţional. Îl cunosc pe Petru şi ştiu că ştie să facă lucruri mult mai complicate cu care ar fi putut impresiona audienţa, însă el a vorbit despre participarea lui şi a fratelui lui la olimpiade şi despre cum asta ar trebui să fie şi un motiv de a avea încredere în potenţialul pieţei muncii din România.

Desigur, cu o floare nu se face primăvară, iar eu m-aş fi putut tempera spunându-mi că este o întâmplare şi nu un trend. Însă duminică, la Arenele Romane, şaisprezece trupe au cântat pentru a-l susţine pe Nicuşor Dan în strângerea semnăturilor pentru candidatura la Primăria Bucureştiului. Pentru cei care nu ştiu cine este Nicuşor Dan, informarea venită întru lămurire (și la concert, așa, sus și tare) sună ceva de genul „tipul este independent, vrea spaţii pentru biciclişti, a câştigat procese cu primăria etc”. Are cu ce să se laude, însă bomboana de pe tort este aproape întotdeauna menţionarea faptului că a fost olimpic la matematică :).

Eu am făcut un liceu de matematică-informatică şi m-am calificat la şapte olimpiade naţionale, întâmplarea făcând ca acestea să fie din altă arie: de patru ori am fost la naţională de română şi de trei ori la cea de istorie. Toate mi-au oferit lucruri minunate: spirit de competiţie, dorinţa de a excela, muncă de plăcere. Astăzi însă îmi vine şi să mă laud cu asta şi chiar acum îmi voi modifica CV-ul: la alte menţiuni vor apărea mândre participările mele la olimpiade naţionale :).

Azi-noapte am visat că eram în tren, în drum spre Alba-Iulia, probabil pentru că acum muuulţi ani, între 29 aprilie şi 3 mai 2003, mă duceam la naţionala de istorie. Nu a fost cel mai bun an al meu şi eram obosită, după naţionala de română care fusese cu o săptămână în urmă (cred că am luat menţiune sau ceva de genul). Însă m-am încăpăţânat să le fac pe amândouă şi bine am făcut. Pentru că acolo, în oraşul acela, învăţând puterea de a accepta o înfrângere şi de a admite că altul poate fi mai bun, am hotărât ce voi fi când voi fi mare. Şi că la acel lucru voi fi cea mai bună.

Sunt tare curioasă: ce or mai face azi alţi foşti olimpici?

Read More

două probleme de sistem în managementul fondurilor europene

Ca om care are ceva experienţă în lucrul cu fondurile europene, nu pot să nu fiu uimită în faţa dezbaterii foarte haotice cu privire la ce se întâmplă de s-a ajuns la suspendarea plăţilor pe Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU). E umitor şi că în faţa acestui eşec nu avem responsabili. Pentru mine însă motivele pot fi rezumate la două elemente de sistem: nu prea ştim ce înseamnă de fapt fondurile europe şi ineficienţa generală în managementul fondurilor publice.

1. Concentrarea pe absorbţie şi nu pe impact

Probabil cea mai importantă problemă în gestionarea fondurilor europene în România este aceea că uităm de ce primim aceşti bani. Nu cred că este adevărat faptul că ei ni se cuvin – ei vin ca urmare a unei politici de investiţie a UE, chiar dacă politica regională a UE funcţionează şi pe principiul solidarităţii, având ca obiectiv reducere disparităţilor economice, sociale şi teritoriale între regiunile europene.

De aceea, a spune că ni se cuvin aceste fonduri este cel puţin inexact. Citând din chiar descrierea oficială a politicii regionale, „Leaving these disparities in place would undermine some of the cornerstones of the EU, including its large single market and its currency, the euro.” Aşadar, este mai curând o investiţie a UE în regiuni, pentru a evita efectele acestor disparităţi asupra funcţionării sale în ansamblu. Biblic, este o investiţie în a învăţa regiunile să pescuiască singure, astfel încât să nu fie necesară hrănirea lor cu peşte generaţii la rând. Şi noi avem acces la ele, în virtutea faptului că suntem stat membru:

Mecanismul prin care noi ajungem să avem acces la fondurile europene este aşadar strâns legat de a lua în calcul de fiecare dată (şi pentru fiecare proiect în parte) the big picture – mai exact, Comisia Europeană monitorizează impactul fondurilor europene într-un anumit stat membru nu doar la nivel de certificare a plăţilor (cheltuirea corectă “contabiliceşte” a fondurilor), ci şi (mai ales, aş spune eu) la nivel de atingere a obiectivelor de impact (adică a dovedi că odată implementat un proiect el ajută la îndeplinirea unui obiectiv superior, care ajută la îndeplinirea obiectivului superior şamd):

Să ne imaginăm că o mamă i-ar da copilului 50 de lei şi îi spune că trebuie să se încadreze în buget pentru a cumpăra făină, drojdie, zahăr şi fructe (cheltuieli eligibile) pentru a găti o plăcintă cu mere (obiectiv). Respectivul copil se duce la piaţă şi cumpără 13 kg de făină, 100 de cuburi de drojdie, 2 pliculeţe de zahăr şi 1 măr. Evident, nu a greşit cu nimic în privinţa categoriilor de alimente pe care trebuia să le cumpere. Însă aceste ingrediente nu vor putea fi folosite pentru plăcinta propusă. Sigur, făina va sta bine în cămară, drojdia probabil se va strica, iar zahărul şi mărul vor trebui suplimentate cu un nou drum la piaţă şi cu resurse suplimentare.

Desigur, nu o va încălzi cu nimic pe aceasta că au fost cheltuite toate fondurile pe categoriile stabilite de preţ. După cum sigur nu ar fi deranjat-o cu nimic dacă un copil cu ceva tehnici de negociere ar cheltui doar 15 lei, reuşind ca în aceşti bani să includă 1 kg de făină, 1 cub de drojdie, 1 kg de zahăr şi 7 mere. Pentru că deşi nu au fost cheltuiţi toţi banii, scopul final va fi atins.

Diferenţa între această ipostază şi utilizarea fondurilor europene este doar aceea că unui copil îi poţi ierta neştiinţa în urmărirea scopului final sau lipsa artificiilor de tip „mai mult cu mai puţin”, în timp ce unui stat nu i se poate ierta nici incapacitatea de a urmări obiectivele de politică publică. Inutil poate să menţionez că în actuala situaţie nu avem nici o absorbţie sănătoasă (statul a cheltuit în proiecte, la31 ianuarie, 15.60% din fondurile europene alocate, în timp ce Comisia Europeană ne-a rambursat doar 5.55%), nici proiecte de impact (căci într-un final contează destul de puţin dacă absorbim doar 10% din toate fondurile dacă sunt atinse obiectivele propuse).

2. Sistemul de achiziţii publice defectuos

Un alt element care este prea puţin luat în calcul atunci când se evaluează mecanismul românesc de atragere de fonduri europene este acela că acest proces se desfăşoară sub incidenţa aceluiaşi cadru care reglementează şi achiziţiile publice. Ori problema ineficienţei şi risipei procesului de achiziţii publice sunt probabil cea mai gravă problemă românească în acest moment.

Iar asta se vede în multe locuri: de la rapoartele Comisiei Europene în cadrul MCV care insistă asupra necesităţii de a „demonstra rezultate mai bune în ceea ce privește frauda în domeniul achizițiilor publice”, la Global Competitiveness Report 2011-2012 al World Economic Forum care plasează România pe locul 107 (din 142) pe indicatorul „wastefulness of government spending”, la cei 16.661.343.017 EURO evaluaţi de cei de la porcisme.ro http://porcisme.ro ca fiind banii furaţi/risipiţi din banii publici, până la taximetristulcare se plânge că îşi rupă maşina în gropi pentru că „De unde drumuri dacă ăştia ne fură cu achiziţiile lor publice trucate?!”.

Aşa că în mod evident şi fondurile europene, derulate prin aceleaşi proceduri, sunt afectate în fiecare etapă presupusă de procesul achiziţiilor publice:

În cazul fondurilor europene, această perioadă corespunde cu elaborarea Programelor Operaţionale, dar şi cu pregătirea fiecărei cereri de propuneri de proiecte. Printre problemele majore din această etapă, apar:

a. Dezbaterea publică minimală în elaborarea documentelor programatice (adică cele ce dau viziunea asupra a ce se va finanţa) – ceea ce duce de cele mai multe ori la o închistare a filosofiei despre unde şi cum se cheltuiesc fondurile europene. Este extrem de trist că în majoritatea acestor documente strategice sunt aproape copiate obiectivele din strategiile de la nivelul UE. Ideea cu aceste Orientări Strategice Comunitare este de a oferi o direcţie pentru statele membre şi nu a le trece ad litteram în strategiile naţionale.

b. O prioritizare cel puţin ciudată în cheltuielile publice – pentru fiecare dintre proiectele finanţate din fonduri structurale, bugetul este format dintr-un procent finanţat de UE, un procent finanţat de bugetul naţional şi un procent finanţat de fiecare dintre beneficiari. Dacă ne uităm la bugetul de stat, vedem că banii alocaţi pentru proiectele din fonduri europene sunt cu 56.81% mai mulţi în 2012 faţă de 2011. Acest lucru este îmbucurător, însă din păcate se întâmplă foarte târziu.

c. Absenţa actualizării programelor operaţionale la evoluţiile socio-economice – în mod evident, deşi programarea acestor fonduri se face la nivelul UE şi al statelor membre pe o perioadă de 7 ani, asta nu înseamnă că totul trebuie să rămână neschimbat. Asta deşi în ultimul Raport Strategic privind implementareaprogramelor 2007-2013 transmis CE în ianuarie 2010 Guvernul României afirmă că „In addition, in 2010, consideration will be given to the need of revising some of the targets set out in NSRF and the operational programmes, due to the impact of the financial crisis or various social and economic factors, as well as the projections of the indicators in question by the end of the programming interval.”. Din câte ştiam eu, piaţa muncii este unul dintre punctele-cheie afectate de criza economică. Cu toate acestea o simplă căutare prin Ghidurile pe baza cărora se evaluează finanţarea din POSDRU (cel general şi cele specifice) arată că cuvântul „criză” apare de 0 ori din 2009 până acum.

În această etapă se stabileşte metoda prin care vor fi alocate fondurile şi forma în care va avea loc, criteriile de evaluare etc. Fondurile structurale şi de coeziune sunt administrate sub formăde shared-management, ceea ce înseamnă că autorităţile naţionale sunt cele care „desenează” sistemul de management şi control al acestora, CE având doar un rol de supervizare. Tocmai de aceea, „vina” pentru managementul slab al fondurilor europene revine autorităţilor naţionale şi la acest nivel are legătură cu:

a. O birocraţie excesivă în documentaţia solicitată accesării fondurilor – am arătat aici cam care este diferenţa dintre tipul şi numărul de documente pentru un contract pe fonduri europene derulat direct de CE şi unul gestionat de autorităţile române. Trecând peste faptul că nu ştiu în ce măsură există capacitatea autorităţilor de management de a verifica toate aceste documente, mă întreb la ce folosesc documente în n exemplare într-o lume care militează din ce în ce mai mult pentru un consum mic de hârtie, în care teoretic cheltuim resurse pentru sisteme informatizate de alocare a fondurilor şi mai ales în care capacitatea statului de a verifica dacă un solicitant este sau nu „viabil” nu ar trebui să se limiteze la citirea unor declaraţii pe proprie răspundere.

b. Reglementarea de dragul reglementării – aceasta îndepărtează tocmai categoriile de potenţiali aplicanţi care au capacitatea cea mai puternică de a da un sens şi un impact în lumea reală acestor fonduri (IMM-uri, ONG-uri şi alte structuri mici de la nivel local/ comunitar). Într-o perioadă în care UE pregăteşte o propunere demodernizare a sistemului de achiziţii publice care are ca principal obiectiv „simplificarea regulilor şi procedurilor şi flexibilizarea lor”, domnul Orban spune că trebuie să introducem „reguli mult mai stricte”. Mă îndoiesc de faptul că acest lucru este necesar sau eficient.

c. Criterii de evaluare ciudate – acestea duc, la rândul lor, la suprapuneri sau la lipsa de impact a unor proiecte. De exemplu, cu ce mă încălzeşte un indicator de evaluare de tipul „x funcţionari publici instruiţi în y” dacă nu am şi un mecanism pentru a păstra respectivii funcţionari în sistem? Aici cred că principala problemă stă în lipsa de integrare a obiectivelor de politici publice finanţabile din fonduri europene cu cele finanţate la nivel naţional, ceea ce scade şansele ca absorbţia banilor europeni să ducă la un impact semnificativ.

În această fază se întâmplă competiţia propriu-zisă de proiecte şi se selectează beneficiarii contractelor. Impresia mea este că acest pas are de suferit din cauza a două probleme majore:

a. Evaluarea şi selecţia superficială a proiectelor – are loc mai ales din cauza criteriilor stabilite deficitar în etapa anterioară, dar şi pentru că evaluarea în sine are loc pe principiul după care acestea au loc este unul de tipul bifării depunerii unor documente. Astfel se ajunge la proiecte care sunt cvasi-similare, la diferenţe de performanţă între proiecte care ar trebui să ducă la implementarea aceleiaşi politici (chiar dacă abordările pot fi diferite, trebuie totuşi urmărită fluiditatea politicii la nivel naţional) sau cum unii beneficiari ajung să intre în incapacitate de derulare a activităţilor (din perspectiva mea este inadmisibil să i se acorde un contract de câteva milioane de euro unei organizaţii care nu are capacitatea financiară de a avansa plăţile – el poate aplica, dar este de datoria evaluatorilor să îl respingă dacă bilanţul său arată că nu poate duce un proiect).

b. Întârzierea în contractare şi absenţa unor mecanisme de sincronizare – atâta vreme cât diferenţa temporală între depunerea unui proiect şi începerea efectivă a acestuia depăşeşte uneori un an, respectivul proces are de suferit puternic.De exemplu, bugetul depus de o organizaţie la momentul 2009 va fi semnificativ afectat dacă proiectul începe la sfârşitul lui 2010 (fie şi doar luând în calcul creşterea TVA-ului sau inflaţia). De asemenea, nimic nu obligă o organizaţie care şi-a propus să deruleze cursuri privind Codul muncii în 2010 şi care erau programate pentru martie 2011 să le adapteze la noul Cod al muncii intrat în vigoare la 1 mai 2011 – respectiva organizaţie îşi va fi îndeplinit obligaţiile contractuale, va fi bifat activitatea şi rezultatele, chiar dacă utilitatea respectivului proiect tinde către 0.

Această etapă pare a fi mai curând una în care autoritatea de management/ contractantă are un rol de monitorizare, în timp ce beneficiarul proiectului execută cele propuse, procesul finalizându-se cu încheierea contractului şi evaluarea acestuia. Cu toate acestea, cred că principala problemă apărută în această etapă a gestionării fondurilor europene nu se găseşte neapărat la beneficiar ci în:

a. Mecanisme de monitorizare şi supervizare ineficiente la nivelul Autorităţilor de Management – acestea duc dela o executare punctuală a activităţilor fără atenţie dată impactului, la efecte mai grave cum sunt neregulile şi fraudele. Absenţa acestor mecanisme merge de la lipsa unor standarde "de calitate" pentru proiectele în implementare în favoarea unui sistem bazat pe bifat activităţi, la absenţa unui corp profesional de „manageri de contracte” profesionişti care să înţeleagă că fiecare proiect reprezintă un pas în implementarea unei politici publice prin fonduri europene (faţă de un „ofiţer de proiect” care are mai curând un rol de evaluare a conformităţii).

b. O implementare a proiectelor care ignoră managementul riscurilor – pentru că un sistem de control intern şi extern depinde în mare măsură de o evaluare a posibilelor riscuri din diferitele etape ale unui proiect. Acesta este un instrument care poate identifica atât riscurile de natură financiară (cele care fac ca rambursările să fie întârziate sau ca valorile pre-finanţărilor să fie modificate din cauza incapacităţii de plată a respectivelor sume), cât şi acele elemente care pot duce la o calitate scăzută a unor proiecte sau la un impact minimal al acestora.

c. Cadrul incert de responsabilitate şi lipsa de coordanare în monitorizarea proiectelor – probabil una dintre cele mai întâlnite „boli” ale sistemului instituţional românesc, lipsa de integrare între diferitele organisme de control face ca „maioneza” gestionării fondurilor europene să se taie, chiar dacă în respectivul bol sunt şi ouă, şi ulei, şi sare. O exemplificare a acestei slăbiciuni de cooperare inter-instituţională este POSDRU, în care, deşi problemele erau sesizate de ceva vreme, nu se ştie cine este vinovat pentru suspendarea plăţilor. Asta deşi avem responsabilităţi de control şi prevenire a neregulilor şi la Autorităţile de Management, DLAF, ministere, Curtea de Conturi etc.

d. Evaluarea finală rezumată la eligibilitatea cheltuielilor şi a activităţilor – din nou, şi aici indicatorii de impact ar trebui să reprezinte principalul criteriu luat în calcul. De asemenea, performanţa în implementarea proiectului nu mi se pare suficient evaluată – eu nu am văzut la nicio Autoritate de Management o astfel de clasificare a contractelor finalizate, deşi, spre exemplu, la POS Transport îţi poţi da seama relativ uşor de eficienţa utilizării fondurilor pe kilometrul de şosea.

*****

Desigur, există un motiv concret pentru care este greu să pui exact degetul pe cauza eşecului în atragerea fondurilor europene: problemele sunt atât de multe şi diverse, schimbările au fost atât de precipitate şi subiectul ignorat atât de mult timp încât este clar că aceste cauze pot fi cu greu rezumate. 

De asemenea, există multe probleme verticale care fac procesul de accesare a fondurilor europene dificil: resursa umană volatilă şi uneori nespecializată din Autorităţile de Management, superficialitatea implicării stakeholder-ilor în proces, întârzierile în rambursare şi managementul financiar instabil, beneficiari care se trezesc cu proiectele aprobate deşi bâjbâie în înţelegerea mecanismului acestora etc.

Dincolo de acestea, eu cred că motivele prestaţiei slabe în gestionarea română a fondurilor europene pot fi explicate prin problemele de sistem cauzate de obsesia pentru absorbţie şi de o gestionare defectuoasă a achiziţiilor publice, în general. Cât despre soluţii...în episodul următor.

Read More

Oscar 2012 – alegeri clişeice şi (mai ales) nostalgice

Anul acesta a fost probabil unul dintre preferatele mele într-ale nominalizărilor la Oscar. Am descoperit filme care s-au jucat excelent cu clişee şi nostalgii, dar care mi-au arătat şi că un om politic mare poate deveni subiect de Oscar când încă mai este în viaţă. M-au încântat:

• The Artist pentru că este probabil unul dintre cele mai emoţionante filme pe care le-am văzut -  cred că nostalgia lui este construită cu atâta decenţă în faţa unei epoci de aur încât nu poţi să nu-l iubeşti, chiar dacă va deveni „mainstream”.
• Hugo, pe care l-am văzut abia aseară şi m-a făcut fericită faptul că nu m-a dezamăgit – o poveste încântătoare într-un spaţiu fabulos. Iar cel mai frumos efect al său este că te simţi într-o carte din copilărie cu mistere deloc terifiante.
• Midnight in Paris pentru că mi-a arătat că, deşi clişeice, unele simboluri sunt atât de fascinante încât merită să te minunezi în faţa lor, aşa, ca un american în faţa Turnului Eiffel sau ca un japonez în faţa Colosseumului.
• The Help -  mi-a fost drag să-l văd şi cred că deşi, filmul are o morală puternică şi un subiect serios, el nu invită neapărat la milă, ci mai curând la tras aer în piept (fără resemnare) în faţa vremurilor uneori nedrepte.
• Tinker Tailor Soldier Spy - un film fascinant cu spioni pentru că se foloseşte de toate clişeele pe care spionajul în timpul Războiului Rece le-a creat pentru desena personaje magnifice prin cinismul umanităţii lor.
• The Iron Lady – simpatic prin elocvenţa interpretării, dar nedrept prin viziunea cvasi-feministă. Una dintre celebrele replici ale lui Margaret Thatcher rămâne totuşi: “It never occurred to me that I was a woman Prime Minister”. 

Read More

10 lucruri despre care vorbeşte Preşedintele cu românii

Astăzi se împlinesc douăzeci de zile de când Preşedintele României a vorbit despre protestele din ţară şi a anunţat lumea că, în calitatea sa de comandant de navă, nu a ratat niciodată destinaţia şi că nu are de gând să o facă nici cu România. Totodată, acesta şi-a luat angajamentul ca din acel moment să iasă mai des pentru a îşi explica viziunea asupra a ce e de făcut în România.

Teme frecvente în discuţiile Preşedinte-români

S-a ţinut de cuvânt – de atunci maxim la 4 zile acesta iese şi explică diverse poziţii pe care le are vizavi de câteva teme predominante. Am vrut să văd care sunt cele mai prezente subiecte de interes pentru Preşedinte din perspectiva agendei publice. Aşa că am analizat comunicările acestuia din 25 ianuarie până acum (cu excepţia comunicatelor de presă privind decrete de numire sau alte detalii din agenda sa şi a declaraţiei comune de presă alături de secretarul general al NATO).

La o primă privire, pare că economia şi bugetul statului sunt principalele teme de interes ale Preşedintelui. Acestea (şi derivatele lor – economic, bugetar etc.) sunt cel mai des menţionate în declaraţiile de presă. Alături de subiectele legate de piaţa/ forţa/ locurile de muncă, acestea domină discuţiile Preşedintelui cu românii. Pe lângă acestea, principalele teme din campaniile cu care a câştigat cursele electorale – corupţia, reforma (statului/ instituţiilor) şi constituţia (modificarea ei) pălesc.

Criza (economică/ financiară) bate aproape de fiecare dată subiecte dragi altădată Preşedintelui, precum sănătatea (legea/ reforma ei) şi justiţia. Nu în ultimul rând, al 10-lea subiect adesea menţionat, absent din acest grafic, este cel al angajamentului faţă de FMI. Acesta este adesea menţionat, de cele mai multe ori sub varianta de cvasi-alintată de „Fondul”, aşa, ca între vechi prieteni.

Concluzia după acest exerciţiu de numărat frecvenţa cu care apar diverse teme în discuţiile dintre Preşedinte şi popor? Dacă subiectele de politică economico-financiară sunt cele care au provocat „ruptura între Preşedinte şi o parte din naţiune”, mie mi-este clar că pentru a ne astâmpăra ar trebui să învăţăm cu toţii mai multă economie şi ar fi bine să înlocuim educaţia civică cu cea financiară. Nu?

Read More

plăceri hibernale

Nu-mă-uita

Am norocul de a lucra de acasă, aşa că zăpezile nu prea mă afectează. Cumva viaţa a devenit mai tihnită, aşa că mi-am dat timp în orele de cod portocaliu să fac lucruri minunate. Pe lângă uimirea în faţa ninsorii de afară, mai sunt câteva plăceri care devin cu adevărat remarcabile doar pe timp de iarnă:

1. Provizii pentru o săptămână – desigur, cu soră-mea şi prietena noastră. Cu tot viscolul de afară, nimic nu se compară cu împinsul unui coş plin de cumpărături în parcarea unui hipermarket, urmat de un drum lung şi cald cu maşina, cu Tatulici la Realitatea FM empatizând cu sinistraţii revoltaţi pe autorităţi. Plăcerea normalităţii în slow motion.

2. Vizită la Muzeul Antipa – duminică seară, când este aproape gol. Într-un Bucureşti plin de nămeţi, ce plăcere poate fi mai jules-verniană decât să călătoreşti prin atâtea continente şi lumi? Când am ieşit înapoi în ninsoare, m-am simţit plină de încântarea tuturor exploratorilor care au găsit o lume nouă. Plăcerea unei poveşti cât istoria omenirii.

3. Joacă în zăpadă – mai ales seara, cu un căţeluş suficient de energic. Nimic nu se compară cu veselia lui House în zăpadă, cu alergatul prin troiene sau cu oboseala plăcută din picioare de după. Aaa, mai trebuie adăugat contrastul savuros între fulgii de pe faţă şi căldura din mănuşi. Plăcerea fantastică de a intra în casă la căldură.

4. Mămăligă cu brânză de burduf – ei, şi cu o ciorbă bună de legume, smântână şi ardei iute murat. Când găteşti, geamurile se aburesc atât de frumos, aromele se amestecă şi ai impresia că bucătăria a devenit un univers suspendat undeva într-o bulă caldă deasupra zăpezilor. Ajută să stai la etajul 8. Plăcerea laptelui încălzit dimineaţa de după cu mămăliga rămasă-

5. O Birra Moretti – pe seară, după plăcerile 3 şi 4. Merge în timp ce citeşti La Repubblica şi priveşti imagini cu Roma înzăpezită. Aşa că îţi poţi imagina căsuţele din Trastevere cu zăpadă la geamuri, probabil şi mai frumoase decât de obicei. Plăcerea unei lumi care nu a văzut încă prea multe.

Read More