tinere, limbajul!

You can leave your hat on!

În septembrie se fac 12 ani de când sunt vegetariană. În aceşti aproape 12 ani, nu am încercat să conving pe nimeni că aşa e mai bine. Nu am căutat prozeliţi, ci cel mult am gătit pentru diverşi oameni, ca să dau un răspuns la „Dar tu ce mănânci?”. Când am fost întrebată de ce, de fiecare dată mi-am adus argumentele. De multe ori mi s-a răspuns cu agresivitate. Dar am subliniat de fiecare dată că e alegerea mea.

Şi în niciun caz nu i-am spus vreodată cuiva: „Eşti un criminal de fiinţe care se hrăneşte cu carne aflată în putrefacţie şi pentru asta vei arde în flăcările iadului, cârnatule!”

Ceea ce se întâmplă în schimb în zilele acestea ca parte a campaniei pentru referendum mi se pare trist şi îngrijorător. Sunt cârnat sau băsistă dacă nu merg la vot? Sunt comunistă şi hoaţă dacă merg la vot? Eu mi-am adus argumentele mele pentru alegerea făcută. Şi mi-o asum. Iar argumentele mele nu au în ele nimic de-a face cu niciun dictator, dar nici cu vreo lovitură de stat.

Mă întristează pentru că oameni altminteri decenţi găsesc în ei resursele de a jigni şi a pune în aceeaşi găleată pe oricine nu se alătură argumentelor lor. Că ajunge să fie preferabil să te ocupi cu frivolităţi de tipul vestimentaţiei alese azi de oamenii care se perindă la TV. Pentru că, nu-i aşa, la o frivolitate se poate răspunde cu ceva mai multă detaşare, iar cu acestea nu rişti să ajungi la rupturi.

Girl you'll be a woman soon...

Mă îngrijorează pentru că dihotomizarea, vrajba şi absenţa nuanţelor nu au adus niciodată ceva bun. Pentru că e perfect în regulă să ai convingeri şi argumente puternice, dar încă mai cred că moderaţia merită un elogiu. După cum mai cred că până şi cea mai frumoasă ţinută alb-negru devine superbă dacă adaugi un ruj roşu.

Mi-e teamă de extreme, oricât de multe bune intenţii ar avea în spate. După cum mi-e frică de agresivitatea în limbaj, oricât de multe îngrijorări legitime ar avea în spate. Voi ştiţi că un ardei umplut cu vinete şi dovlecei poate fi la fel de bun ca unul umplut cu carne tocată? 

Read More

Răul mai mic

Posturile de televiziune transmit imagini de la protestele care li se potrivesc mai bine, Monitorul Oficial pare să folosească o cantitate impresionantă de cerneală pentru a face faţă timpurilor moderne şi deja tic-tac-ul care numără zilele până la cea mai enervantă dilema etică (referendumul pentru destituirea lui Băsescu) devine dezarmant. Măcar până acum aveam răul mai mic. Ieri la 4 ştiam care e răul mai mic. După doar câteva ore nu mai ştiu. Mă poate lămuri şi pe mine cineva care e răul mai mic?

Sursa:  http://vampirekingdom.deviantart.com

În faţa dilemei etice – ce voi vota la referendum – nu pot decât să sper că nu se va duce suficientă lume la vot (cu toată modificarea prin OUG 41/2012 a Legii 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, înţeleg că pentru a fi validat rezultatul tot este necesar ca prezenţa la vot să fie de minim 50%+1).

Poate suna iresponsabil, dar prefer să pierdem bani din taxele şi impozitele noastre repetând referendum după referendum (referendumul din 2007 a costat 47,349 milioane lei). Pentru că suntem cu toţii părtaşi prin neimplicare sau prin reacţii târzii şi merităm să plătim. Mi-aş dori să golim bugetul de stat pe referendumuri, dacă de asta e nevoie pentru a ne da palma care ne va face să alegem altfel decât dintre două rele.

Dar ceea ce mi-aş dori şi mai mult decât atât ar fi să ne cumpărăm astfel timpul necesar pentru a aduna de prin vecini, de prin cunoscuţi, oameni pe care să-i convingem să candideze. Să spunem că am face aşa, cam un referendum pe lună, până în noiembrie...Ce înseamnă vreo 60 milioane de euro pentru a găsi nişte oameni decenţi? E mult? E puţin?

E puţin fezabil şi greu de făcut. Ştiu doar că o perspectivă a unor alegeri anticipate prezidenţiale şi parlamentare în care nu voi şti care e răul mai mic va transforma dezamăgirea în lehamite definitiv. Iar pentru asta, pe scurt:

• Acuz partidele care se aruncă cu grabă de fată mare gata de măritiş peste legi şi instituţii, într-un avânt teribil de a fi inconsistenţi cu propriile discursuri de dinainte de a avea puterea. Atâta vreme cât decizia de oportunitate este justificată doar de deţinerea unei majorităţi parlamentare sau a unui minister, rămân toate un monument nepieritor de nesimțire naivă în faţa oricăror principii de bine public.
• Acuz pe cei care fac posibil ca, după atâţia ani, singura variantă de a opri abuzuri să fie aceea de a fi muştruluiţi de comunitatea europeană şi/sau internaţională. Şi de asta se fac vinovaţi atât cei aflaţi la putere care uită repejor de cei care le dau banii cu care funcţionează, cât şi noi ăştia care nu suntem suficient de buni sau mulţi cât să sancţionăm altfel decât prin vot.
• Acuz pe toți cei care terfelesc cu nerușinare simboluri prețioase – nu or fi ele mult(e), însă unii dintre noi încă se mai emoționează la Imnul golanilor și la Vino Doamne. Lasați în pace 22 decembrie, lăsați în pace 13-15 iunie, ele sunt pentru a legitima valori și principii, nu partide și candidați.
• Acuz societatea civilă din care cu idealism fac parte de vreo 3 ani că a fost că a fost unealta diabolică a erorii politicii făcute de ochii UE, vreau să cred că fără știrea sa, și că și-a apărat apoi opera nefastă, vreme de atâția ani, prin mașinațiunile cele mai absurde și mai vinovate. Nu avem niciun drept să ne plângem că sunt încălcate standardele adoptate pe principiul copy-paste.
• Acuz o mare parte a presei că s-a făcut complice, prin slăbiciunea de caracter cel puțin, la una dintre cele mai mari nedreptăți ale acestui sfert de secol – ați scos din limbajul cotidian ce scria „la gazetă” şi l-aţi înlocuit cu „a zis X la A3/B1”. Nu ştiu dacă faptul că nu vi se mai vând tirajele print e din cauza internetului.
• Acuz Comisia Europeană (și alte asemenea organisme care erau în măsură să evalueze convergența nostră cu unele standarde) că a avut în mâinile sale dovezile clare ale lipsei de pregătire a României pentru UE și că le-a ignorat, că s-a făcut la fel de vinovată de această situație de abuzuri și/sau ignorare a principiilor care stau la însăși baza UE.
• Acuz studenţii şi profesorii care au făcut acceptabil furtul, unii fără îndoială dintr-o convingere că toată lumea o face, ceilalalţi poate din acel spirit de castă construit pe cărţi plagiate. S-au făcut complici la aceeași crimă de a pune un semn de întrebare asupra amărâţilor din universităţile de afară cu care altminteri ne mândrim.
• Acuz, în cele din urmă, o întreagă clasă politică ce, cu toate excepțiile ei, m-a făcut să îmi pierd speranța și libertatea de a alege orice altceva în afară de răul mai mic. Și este extrem de trist să îți pierzi speranța la 26 de ani. 

Read More

#câtevaevenimenteneglijatepentrucătrăimîncerculnostrustrâmt (I)

Un şut la bună distanţă de poarta Angliei a unuia dintre jucătorii Ucrainei a fost calificat de comentatorul TVR-ului ca fiind „modest”. Printre eleganţe, ironii şi metafore de comentatori sportivi, m-a izbit cuvântul acesta: modest. L-aş pune etichetă pe aşa de multe lucruri ce populează dezbaterea publică a zilelor acestea!

În ultimele zile, printre scandaluri imediate şi o viaţă cultural-sportivă intensă, au fost tratate modest în spaţiul public trei evenimente extrem de importante: eforturile din ce în ce mai mari de combaterea a traficului de fiinţe umane, Summit-ul liderilor G20 şi Conferinţa ONU privind dezvoltarea sustenabilă RIO+20.

a fost odată un vis frumos [un vis frumos] cu un băiat şi-o fată

Ieri, pe 19 iunie, era lansat la Washington Trafficking in Persons Report 2012, probabil una dintre cele mai atente evaluări a stării ţărilor în ceea ce priveşte combaterea traficului de fiinţe umane. Asta pentru că evaluează cea mai la îndemână măsură de combatere a fenomenului: capacitatea guvernelor de a răspunde acestei crime. Raportul ia în calcul măsura în care guvernele ating standardele minime privind combaterea traficului de carne vie, aşa cum apar ele şi în Protocolul de la Palermo.

Metodologia clasifică ţările în mai multe „straturi” (tier). România se află în stratul 2, în care se află ţările ale căror guverne nu ating standardele minimale, dar „fac eforturi semnificative” pentru a ajunge acolo. E de remarcat că România face aceste eforturi de cel puţin 7 ani de când se realizează evaluarea, aflându-se tot acolo.

În 2012, ne aflăm la un nivel similar cu ţări precum Albania, Bosnia Herţegovina, Kosovo, Serbia, Ucraina, dar şi Bulgaria (pfiu!?). N-am scăpat însă de nou-identificatul exemplu de „aşa da!”, Polonia fiind în stratul superior (şi cel mai înalt). Tot acolo se găsesc şi Croaţia sau Macedonia...Mergând mai în detaliu, se confirmă că avem de toate: de la femei, copii şi bărbaţi supuşi muncii forţate până la femei şi copii victime ale traficului sexual (procentul copiilor fiind estimat la aproximativ o treime din totalul traficului de carne vie).

Raportul pe indicatori confirmă eforturile de atingere a standardelor minime, mai ales prin instrumentarea cazurilor de trafic de fiinţe vii (unul dintre cele mai ridicate din Europa) şi prin eforturi „creative” de prevenire a traficului de persoane. Probleme extrem de mari par să rămână la nivelul serviciilor oferite victimelor traficului de carne vie (măsurile de austeritate afectând atât serviciile de stat, cât şi pe cele oferite de ONG-uri), sporind astfel riscul de re-intrare acestora în lanţul de trafic.

Mai grav este faptul că guvernul a raportat doar două cazuri de angajaţi guvernamentali investigați pentru infracțiuni de trafic de persoane. Măcar la eforturi de prevenire am avut ce raporta. Altminteri, eu mă bucur să văd că Agenţia Naţională împotriva Traficului de Persoane (ANITP) a fost atât de inspirată de Loverboy încât să lanseze campania Prietenul tău poate fi un „Loverboy”!. Astfel stau și eu liniștită că în materie de apariții cinematografice website-ul ANITP este mai actualizat, dat fiind că pe partea de analiză şi statistici privind victimele cele mai recente date sunt pentru semestrul I din 2011...

să fie strategie!

Şi a fost strategie. Tot ieri, pe 19 iunie, Comisia Europeană a adoptat Strategia UE pentru eradicarea traficului de fiinţe umane (2012-2016), care propune „măsuri concrete şi practice” prin cinci priorităţi:

1. Întărirea identificării, protecţiei şi asistenţei victimelor, cu o emfază specială asupra copiilor.

2. Creşterea prevenţiei în traficul de persoane, inclusiv prin reducerea cererii

3. Intensificarea investigării traficanţilor

4. Îmbunătăţirea coordonării, cooperării şi coerenţei în UE,cu organizaţiile internaţionale şi cu state terţe, inclusiv cu societatea civilă şi sectorul privat

5. Creşterea cunoaşterii şi răspunsuri eficiente la direcţiile noi identificate în traficul de fiinţe umane

Strategia mai trebuie discutată în Parlamentul European şi în Consiliu, însă de principiu ar trebui să fie aplicată cât de curând, propunându-şi o primă evaluare a progreselor în 2014.

Buun...de ce contează pentru România? Prima răutate care îmi vine în minte ar fi aceea că acum ştim şi noi cu ce să umplem paginile noii Strategii naționale împotriva traficului depersoane pentru perioada 2012-2016. Documentul a fost pus tot ieri pe website-ul MAI şi mie îmi place tare mult să observ că obiectivele Strategiei arată, evident, o poziţie foarte comună cu cea a UE:

1. Dinamizarea activităţilor de prevenire şi a participării societăţii civile la derularea acestora

2. Îmbunătăţirea calităţii protecţiei şi asistenţei acordate victimelor traficului de persoane în vederea reintegrării sociale

3. Îmbunătăţirea capacităţii instituţionale de investigare a infracţiunilor de trafic de persoane, cu precădere a cazurilor de trafic de minori, precum şi urmărirea profitului infracţional de către organele de urmărire penală

4. Creşterea capacităţii de colectare şi analiză a datelor privind traficul de persoane

5. Optimizarea şi extinderea procesului de cooperare interinstituţională şi internaţională pentru susţinerea implementării strategiei naţionale împotriva traficului de persoane

Acum...eu cred că e perfect în regulă să avem obiective comune cu cele ale UE, însă ce nu înţeleg este de ce dacă majoritatea statelor membre sunt în stratul 1 mai sus descris, iar noi în al doilea, nu avem şi nişte obiective specifice care să ne ajute să atingem standardele propuse de strategie (punctul A) din punctul C în care ne aflăm noi şi nu din punctul B al altor state...

Iar în punctul nostru C corupţia este o mare problemă, intrinsec legată de suspiciuni de implicare a poliţiştilor sau a altor oficiali publici în traficul de carne vie, după cum subliniază Raportul publicat nu mai târziu de 25 mai anul acesta de către Consiliul Europei în urma misiunii de evaluare GRETA în România. Ori Strategia propusă răspunde la asta cu un minunat: „societatea suportând, în acelaşi timp, influenţe negative generate de amplificarea fenomenului corupţiei”.

În punctul nostru C, combaterea traficului de fiinţe umane trebuie să fie strâns legat de eforturile de aderare la spaţiul Schengen. Iar dacă noua Strategie nu propune nimic în privinţa asta şi nici nu sesizează vreo corelaţie între vămi şi exporturile masive de carne vie din România, nu-i problemă. Că îşi face griji Interpolul. Care uite ce zice în cel mai recent raport privindtraficul de persoane în UE (septembrie 2011): „Given the size of the Roma communities in Bulgaria and Romania, the proposed accession of these countries to the Schengen Zone may prompt a further increase in THB by Roma organised crime groups.”

în loc de concluzie

Ştiu că problemele noastre sunt importante şi de tratat cu maximă seriozitate. Dar zilele acestea la nivel european şi internaţional se poartă discuţii mari, ale căror concluzii şi rezoluţii ne vor fi iar transpuse în documentele şi strategiile naţionale în bloc, eventual sub sintagma „poziţia comună a UE”. Iar acest copy-paste din strategii pe care ne-am obişnuit să le înghiţim nerumegate mi se pare mai trist decât orice altă formă de plagiat. Să-mi fie cu iertare, dar îmi vine în minte minutul 90+1 în care Yarmolenko încearcă un şut pretenţios, uitând că poarta este a marii echipe a Angliei.

P.S. Pentru că nu mai am alte metafore fotbalistice la îndemână acum, îmi propun să revin pe larg pe tema G20 şi RIO+20 în episoadele următoare :)

Read More

ne calmăm şi noi puţin? despre lucrurile cu adevărat urgente

Unul dintre cele mai dureroase lucruri pe care le-am învăţat în anul care a trecut este că proiectele cu adevărat importante au nevoie de timp: să crească, să se aşeze, să fie făcute cu cap. Până acum un an am fost într-o continuă urgenţă: mă trezeam repede (uneori la ore indecente, mai ales pe timp de iarnă), plimbam câinele repede, mă îmbrăcam repede, conduceam repede spre birou, munceam repede (38 de ore pot trece incredibil de repede) etc.

Până în noaptea când am plecat de nebună de la o conferinţă pentru care îmi muncisem fiecare colţişor din creier şi din corp (am cărat şi sticle de vin pe o ploaie cruntă). Mai aveam alte două zile de conferinţă, era ora 12 noaptea în Sibiu, însă am făcut atunci singurul lucru cu adevărat urgent: mi-am strâns lucrurile şi am plecat. Şi dusă am fost de tot: în alienarea urgenţelor cotidiene eu uitasem să mă întreb de ce, pentru ce şi cât de bine mă grăbeam.

Am avut nevoie de un an să înţeleg că pentru lucrurile cu adevărat importante e nevoie de timp de gândire. Nu neapărat de un an, ci poate fi şi o jumătate de oră, atâta vreme cât acela e timpul dat evaluării situaţiei şi opţiunilor în faţa ei. Altfel te trezeşti cu un duş atât de rece cât să te ţină un an.

Întâmplarea de mai sus nu mi-este deloc dragă şi în general mă feresc de rememorarea ei în public. Însă cred că experienţele personale pot explica de ce unele cauze mai mari ating mai tare sau nu oamenii cât de cât implicaţi în viaţa cetăţii. Pe mine de-asta mă atinge situaţia Institutului Cultural Român. Nu pentru că au reacţionat oameni pe care îi apreciez şi nici măcar pentru că ştiu câtă muncă de convingere a făcut maică-mea la micuţa librărie din Focşani pentru a-mi aduce Omul recent în mâini imediat după publicare.

Mă enervează până la revoltă (aşa cum o ştiu eu, pe tocuri :) urgenţa trecerii ICR în subordinea Senatului. Nici măcar nu sunt convinsă că este un lucru rău (o fi mai politizat, mai puţin politizat?!), după cum nu cred neapărat că Patapievici trebuie să rămână acolo cu orice preţ. Mă enervează puţin şi faptul că oameni care ar fi trebuit să reacţioneze şi la alte măgării o fac doar acum (deşi mă emoţionez la perspectiva unei societăţi în care e de bon ton să apreciezi matematicieni şi filozofi), caracterele discutabile ale unor revoltaţi de situaţia ICR sau faptul că ICR-ul nu a fost nicicând atât de activ pe Facebook ca acum.

Dincolo de ce îmi temperează revolta în acest caz şi de nuanţele diverselor forme de protest stârnite, cred că este foarte importantă orice acţiune care poate da timpul de gândire necesar înaintea unei schimbări instituţionale atât de importante. Poate la sfârşitul dezbaterii publice care ar fi trebuit să acompanieze această decizie am fi aflat că ar fi extraordinar ca ICR să treacă la Senat, iar dl. Patapievici la scris Politice după 20 de ani.

Mă înfricoşează perspectiva unui lucru important care necesită atâta urgenţă şi niciun timp de dezbatere. Iar dacă pentru a scăpa de asta e nevoie să facem trotuarul la ICR cu papioane...eu mă duc repede să-mi caut papion. 

Read More

Guvernul Ponta şi (dia)criticile

Haos
Sursa: sxc.hu

Am citit programul de guvernare propus de Victor Ponta în 20 de minute. Şi cred că asta spune multe… La fel ca şi diacriticile care sunt prezente când şi când, măsurile concrete şi coerente apar şi el cu o frecvenţă numai de ele ştiută.

De formă…

Prima impresie pe care mi-a lăsat-o este că am citit mai curând un discurs decât un program. Apoi, îmi dă impresia de dezorganizare: este normal ca fiecare ministru desemnat să îşi scrie “bucata”, însă ar trebui să existe şi o oarecare unitate în prezentare.

Unele capitole au principii, obiective, altele obiective prioritare, direcţii de acţiune, după cum altele au doar bullet points. Ştiu că timpul avut la dispoziţie a fost scurt, după cum ştiu şi că teoretic nu ar trebui să mă împiedic de formă. Dar forma, în acest caz, este foarte importantă. De ce? Pentru că un program bine structurat poate fi mult mai uşor monitorizat de către subiecţii lui – adică de guvernaţi.

De fond…

Statistică reinventată
Sursa: sxc.hu

Trecând peste asta, ceea ce mă enervează cu adevărat este absenţa cifrelor. Există şi excepţii, însă în majoritatea măsurilor propuse nu înţeleg nici de unde plecăm, nici unde ne îndreptăm şi deja de aici nici nu mai contează cum vom ajunge din A în B.

De exemplu, în Capitolul 1 “Bugetul public şi politica economică”, o măsură şi acţiune concretă prioritară (parafrazez) arată aşa: “Eliminarea practicilor prin care “băieții deștepți” au devenit rentieri ai statului prin fraudarea banului public”.

Eu pot fi de acord cu asta şi sigur că majoritatea românilor ar rezona cu uşurinţă cu o astfel de măsură. Însă diferenţa dintre guvernanţi şi guvernaţi este că în timp ce cetăţenii pot avea păreri şi preferinţe mai mult sau mai puţin informate în legătură cu un subiect, guvernanţii ar trebui ca, utilizând resursele puse la dispoziţia lor graţie taxelor şi impozitelor plătite de noi, să vină cu ceva mai mult de atât. Ar trebui să ne poată spune, utilizând date şi analize coerente, că ne aflăm într-un punct A, că ar trebui să ajungem într-un punct B, iar viziunea lor despre drumul de la A la B trece prin punctele X şi Y.

Altfel, nimic nu face diferenţa specifică dintre un guvern sau altul. Sunt sigură că niciun guvern cu mintea-n cap nu ar spune că îşi propune ca obiectiv absorbţia fondurilor europene, de exemplu. Doar că viziunea despre îndeplinirea acestui obiectiv poate fi diferită: un guvern ar putea spune că soluţia cea mai bună e descentralizarea maximă a fondurilor şi alocarea banilor prin structuri regionale, în timp ce altul ar spune că e mai bine ca procesul să fie coordonat de la nivel central etc.

De detaliu…

Desigur, timpul de elaborare (şi de execuţie) a programului de guvernare este scurt. Însă acest lucru nu justifică cvasi-absenţa unor elemente importante din el şi mai ales a măsurilor concrete de abordare a acestora.

Spre exemplu, un element pe care mi-ar fi plăcut să îl văd tratat unitar este cel al achiziţiilor publice. Pentru o problemă care a apărut atât de des în discursul public lipseşte o viziune coerentă, referinţele la îmbunătăţirea cadrului privind achiziţiile publice aparând ici şi colo. Iar când apar, sunt tratate puţin ciudat: “auditarea şi evaluarea tuturor contractelor de achiziţii de bunuri şi servicii şi de consultanţă din punctul de vedere al necesităţii, oportunităţii şi eficientizării actului decizional”. Nu înţeleg exact ce înseamnă asta, dacă se poate face în 6 luni şi mai ales cât ar costa toată tărăşenia…

Dincolo de asta, lipsesc însă şi alte subiecte majore care chiar ar fi putut pune accentul pe avantaje competitive ale României ce merită susţinute în vremuri de restrişte, cum ar fi industria IT&C. Ori “societatea informaţională” este tratată într-o pagină, chiar dacă guvernul ar fi putut să rezolve cu siguranţă în cele 6 luni cel puţin câteva probleme în directa sa rază de acţiune (proiectele mari precum e-romania care au înghiţit o groază de bani cu rezultate tinzând către zero).

De apreciat…

Chiar dacă la capitolul “Justiţie” nu găsim ataşată şi sintagma “şi politici anticorupţie”, chiar dacă MCV-ul pare a primi cea mai mare atenţie şi chiar dacă nu e nimic nou sub soare în restul măsurilor, mi-a plăcut la nebunie o prioritate (sau ce o fi ea): “urmărirea aplicării obiectivelor şi principiilor fundamentale ale Strategiei Naţionale Anticorupţie”. Pentru că, probabil că la fel ca şi alţii interesaţi de subiect, am obosit să aud de elaborarea de strategii, programe, mecanisme ş.a. în zona aceasta şi aştept cu interes ca ceea ce s-a propus (adoptat) să fie şi implementat.

De asemenea, la capitolul “Agricultură şi dezvoltare rurală”, mi se pare că obiectivul de creare a “unui concept modern de dezvoltare a satului românesc, care să fie implementat prin noul PNDR 2014-2020” este necesar şi realistic pentru perioada de timp dată. Mi-ar plăcea ca el să fie o urmare firească a unei consultări şi implicări a tuturor stakeholderilor, după cum cred şi că modelul dezvoltat de WEF (Putting the New Vision for Agriculture into Action) merită luat în calcul. Dincolo de clişee, chiar cred că România nu are nicio şansă dacă nu face ceva în termeni de agricultură şi dezvoltare rurală. Şi asta cât mai repede.

De gustibus…

Şi mie, ca şi altora, ne-ar fi plăcut să fie incluse (şi) altfel de măsuri în acest program de guvernare. Partea bună este că guvernul pare că este într-o dispoziţie (şi într-o ipostază) în care presiunea efemerităţii sale şi a testului din noiembrie l-ar putea face mai deschis la a asculta şi a prelua sugestii şi recomandări “din public”. Partea proastă este că până acum nu am văzut niciun set de recomandări sau propuneri din partea societăţii civile, a mediului de afaceri sau a sindicatelor.

Am găsit câteva critici foarte bine întemeiate şi, de altfel, majoritatea observă absenţa fundamentării programului – mi se pare excelent articolul lui Iulian Anghel din ZF, iar textul lui Mihnea Vasilache de pe contributors.ro chiar m-a făcut să ascult Paroles, paroles în timp ce dădeam aprobator din cap.

Însă din partea stakeholderilor…nimic (dacă au fost şi nu le-am găsit eu, să-mi fie iertat!). Da, programul a fost scris într-un timp scurt şi timpul ce va trece până la votul Parlamentului este şi mai scurt. Însă îmi place să cred că toţi potenţialii parteneri de dialog ai viitorului guvern au un wish list din care ar putea extrage acele măsuri pe care cred că un guvern le-ar putea îndeplini în 6 luni. Ce se alege din ele, e altă discuţie…însă cred că exerciţiul merită făcut.

Două măsuri pe care mi-ar fi plăcut să le văd în program şi care sunt implementabile în 6 luni arată aşa:

1. La capitolul “Bugetul public şi politica economică” – reformarea/regândirea sistemului de achiziţii publice, atât din punct de vedere legislativ, cât şi instituţional.

De ce? Am scris deja aici despre cum poate fi acest domeniu un spaţiu predilect pentru corupţie. Iar atunci când nu este vorba despre corupţie, proasta gestionare a mecanismelor de alocare a banilor publice a dus în România fie la probleme sectoriale (cum e cazul fondurilor europene, spre exemplu), fie la schimbări dese şi bulversante în legislaţie.

Cum? Pentru că şi Comisia Europeană este în plin proces de reformare a cadrului care reglementează achiziţiile publice, sigur că “filosofia”aceea trebuie să fie principalul punct de plecare. În rest, cred că o evaluare “cu mintea-n cap” şi dezbaterea cu actorii din sistem ar trebui să dea suficiente elemente pentru a avea ceva cu mult mai eficient decât haosul din prezent. Pentru asta însă este necesară asumarea unor standarde (slavă cerului, în materie de achiziţii sunt extrem de multe) fără “copy-paste”.

2. În privinţa fondurilor europene, mi-ar plăcea să văd implementată o măsură ce cred că ar duce la îmbunătăţirea capacităţii administrative a structurilor implicate în managementul fondurilor europene – profesionalizarea corpului funcţionarilor ce se ocupă de asta.

De ce? Ca şi în cazul mai larg al achiziţiilor publice, funcţia de gestionare a fondurilor europene nu este o simplă funcţie “administrativă”, ci mai curând una strategică. Pentru ca fondurile europene să fie cheltuite eficient, autorităţile de management nu trebuie să se asigure doar de îndeplinirea criteriilor formale de către beneficiari, ci de impactul proiectelor în implementare. În actualul cadru, responsabilitatea ofiţerilor de proiect din AM-uri se rezumă la purtarea beneficiarilor prin birocraţii, ceea ce face ca responsabilitatea “a mai mare” ce ţine calitatea şi impactul proiectelor să fie delegată către sectorul privat. Ca şi în cazul celorlalte contracte de achiziţii publice, calitatea contractelor implementate rămâne aşadar la dispoziţia contractorului.

Cum? Este clar că şase luni nu sunt suficiente pentru a crea un corp de astfel de manageri de fonduri europene. Însă sunt suficiente pentru a defini o strategie coerentă de resurse umane în ceea ce priveşte responsabilii pentru gestionarea fondurilor europene (eu i-aş vedea mai curând ca manageri de contracte publice): necesităţile de personal, responsabilităţi, o viziune coerentă privind aptitudinile şi competenţele necesare, sistemul prin care aceştia sunt ţinuţi în sistem (salarizare şi recompensare), mecanismele de asigurare a integrităţii acestora etc. Resursele financiare necesare pentru realizarea unui astfel de proiect se pot găsi cu siguranţă în Programul Operaţional Asistenţă Tehnică.

ABBA
Sursa: sxc.hu

Acestor două “vise” ale mele se pot adăuga şi alte măsuri ce se pot implementa în 6 luni, dar care trebuie să pornească de la probleme reale, măsurate prin date. Prea rar vedem politici bazate pe analize, chiar dacă acestea pot indica punctele nevralgice şi modalităţile de intervenţie.

De exemplu, doar dacă ne uităm la Change Readiness Index, observăm că diferenţa dintre capacitatea României în materia “capitalului uman” (0.76/1.00) şi cea în materie de “abilităţi şi formare” (0.35/1.00) al aceluiaşi capital uman indică dimensiunea reală a problemei de inadaptare a politicilor educaţionale la cererea de piaţa muncii. Şi aşa se duce pe apa sâmbetei un avantaj competitiv… Cum ar arăta un indice anual al Capitalului uman (ştiu că cei de la WEF deja au început să gândescă aşa ceva la nivel global) în care să se monitorizeze necesităţile de piaţa muncii, industriile în creştere pentru următorii cinci ani şi oferta educaţională? Şi cum ar fi ca un astfel de instrument să fie utilizat de universităţi pentru stabilirea locurilor la diferite facultăţi?

În loc de concluzie…

La momentul în care închei acest post, participarea la votul pentru prezidenţialele din Franţa era de 71.96% (la ora 17.00)…Asta înseamnă politizare în sensul bun al cuvântului – opţiuni clare şi participare. Şi asta mi-ar plăcea să văd şi în legătură cu noul guvern. Daţi cu recomandări în el!

Update 7 mai:
În discursul din Parlament, Victor Ponta a anunţat că îşi doreşte o lege nouă a achiziţiilor publice. Bun aşa :)

Read More

cât de pregătită este România pentru schimbare?

Change Readiness Index 2012 arată o Românie cu o slabă capacitate economică şi socială de adaptare la schimbările profunde care afectează lumea post(?) criză. Cercetarea arată imagini contrastante dintr-o ţară care are cele mai puţin eficiente „plase de siguranţă” sociale pentru categoriile sărace sau vulnerabile (cel mai slab scor din cele 60 de ţări evaluate), relaţii stat-business care par a arăta mai rău doar în Rusia, Venezuela şi Bangladesh, dar care se află pe locul cinci în ceea ce priveşte dezvoltarea IT&C şi pe unul din primele şapte locuri la capitolul capital uman.

Am descoperit cu încântare Change Readiness Index - un nou indice lansat pe 26 aprilie 2012 de Overseas Development Institute (dacă aş avea o listă de think-tank-uri preferate, ODI sigur ar fi pe primul loc :) şi KPMG. Din păcate, ştirea a rămas neobservată în România, deşi rezultatele înregistrate oferă o imagine îngrijorătoare privind capacitatea noastră de a face faţă unui context economic nesigur.

Indicele a pornit de la premisa că, într-o lume în care provocările şi oportunităţile apar cu o dinamică fără precedent, capacitatea de adaptare a statelor la schimbare (change readiness) poate fi un factor cheie care determină abilitatea ţării de a avea o creştere susţinută pe termen lung şi de a oferi un standard de viaţă ridicată cetăţenilor ei. Şi pentru a măsura capacitatea unui stat de a se adapta la riscurile provocate de schimbare, dar şi pentru a profita de oportunităţile apărute, trebuie luate în calcul trei elemente:

1. Capacități economice: generate atât de mediul de afaceri, cât şi de politicile guvernamentale în domeniu.
2. Capacități de guvernare: ale guvernului, dar și ale cadrului instituțional
3. Capacități sociale: legate de caracteristicile societății, societatea civilă etc.

Cum stă România?

Uf, cam rău – ocupă locul 44 (un punctaj de 0.37/1.00) din 60 (rezultatele detaliate pot fi găsite aici). Majoritatea ţărilor cuprinse în indice sunt economii emergente sau în curs de dezvoltare, iar deasupra noastră se află Cambodgia, Paraguay, Egipt etc. Ceea ce este și mai frapant este faptul că există o discrepanţă semnificativă de adaptare la schimbare în ce priveşte cadrul economico-politic şi cel social. De asemenea, şi în cadrul sub-indicatorilor există diferenţe notabile:

Sursa datelor: Change Readiness Index 2012 

În ceea ce priveşte capacităţile economice, este de remarcat că în vreme ce România pare a avea o deschidere economică (cu un scor rezonabil de 0.56) ce permite diversificarea bunurilor şi serviciilor prin inovare şi tehnologizare, la alţi doi indicatori România pare a avea probleme semnificative afectează dezvoltarea economică: climatul investiţional (0.23) ce nu permite dinamismul afacerilor şi piaţa muncii (0.22) căreia îi lipseşte flexibilitatea.

În cadrul indicatorului privind capacităţile de guvernare, lucrurile rezultatele slabe se anunţă ceva mai echilibrate, indicatorii privind eficienţa administraţiei publice, reglementarea financiară şi managementul riscului înregistrând scoruri mediocre între 0.32 şi 0.36 puncte. Desigur, acestea nu sunt noutăţi, însă este de remarcat scorul minimal înregistrat la capitolul relaţii stat-business (0.16!). Acest indicator evaluează măsura în care acţiunile guvernamentale sunt în linie cu nevoile mediului de afaceri, ducând la investiţii şi creştere a productivităţii. Din păcate, nici acest rezultat nu este o surpriză, el fiind în linie cu cel mai slab scor (locul 140/142) înregistrat de România în Global Competitiveness Report la capitolul „transparenţa politicilor guvernamentale”.

Chiar şi în cadrul indicatorului privind capacităţile sociale, la care România stă mai bine, sunt diferenţe semnificative: în vreme ce capitalul uman (0.76) şi IT&C (0.69) sunt elemente ce pot aduce avantaje competitive în faţa schimbărilor globale, alte elemente determinante pentru capacitatea socială de schimbare înregistrează scoruri îngrijorătoare. România stă foarte prost (0.17) la „plasele de siguranţă” părând a avea reale probleme în a oferi categoriilor sărace sau vulnerabile programe sociale eficiente în combaterea efectelor şocurilor produse de schimbări.

O notă specială la acest capitol merită făcută pentru scorul obţinut la indicatorul societate civilă (0.36), care este cu doar 0.01 mai mare ca cel obţinut la capitolul administraţie publică. Cum ar spune-o Pittiş, toţi suntem puţin luaţi...

În loc de concluzie...

De ce cred că este vital să ne uităm la acest tip de indici? Dincolo de căutarea frenetică a României în diferite topuri („Dar cine a luat o notă mai mare?”), aceste cercetări au marele avantaj de a ne oferi o imagine realistă asupra a ce probleme trebuie să abordeze politicile unei ţări. Mai lipseşte doar ca cineva să observe aceste probleme şi să ne dorim politici bazate pe date reale...

Read More