Pentru mine motivele pot fi rezumate la două elemente de sistem: nu prea ştim ce înseamnă de fapt fondurile europene şi ineficienţa generală în managementul fondurilor publice.
Printre îndeletnicirile mele preferate este creşterea nostalgiilor. De obicei, am grijă de ele, le inventariez cu destul de multă stricteţe, le asortez între ele şi le pieptăn frumos, de fiecare dată când se mai transformă câte una.
Mi-e frică de clişee. În topul fricilor mele ocupă chiar al treilea loc, desigur după ratare şi ridicol. Partea bună cu clişeele este însă că ele nu apar aşa, din neant, ci de cele mai multe ori din truisme îmbrăţişate mai cu drag de către mai mulţi. Aşa că…vorbind de critici, mă opresc din clişeu şi mă limitez la un clasic Caragiale, minunat vărsător, şi mă întreb dacă există vreo reacţie mai simpatică şi mai afurisită decât a lui într-o ţară în care spiritul critic are de prea puţine ori ceva în comun cu dialogul constructiv din care ar trebui să ieşim cu toţii îmbunătăţiţi.
Astăzi vreau să vă spun o poveste. Şi va fi una destul de lungă, despre cum se transformă proiectele în realitate şi despre ce este nevoie pentru a face acest lucru. Desigur, va fi lungă ca să ţină loc de toate post-urile nescrise în această perioadă. Şi pentru că am o scuză bună pentru asta.
Aşadar...ce este un proiect şi de ce ai vrea să schimbi lumea?
Întotdeauna mi-am spus că nu este suficient să ai o idee bună pentru a schimba lumea. Şi nici măcar faptul că este fezabilă nu înseamnă mai mult. Mai intră în calcul şi alte elemente, din care aş vrea să scriu astăzi despre două: oportunitatea (sau momentul potrivit), un factor care să te mobilizeze să faci ceva şi entuziasmul de a strânge oameni în jurul acelei idei.
Oportunitatea
Chiar şi aşa, uneori treaba începe cu o idee. Eu m-am trezit într-o dimineaţă de august şi am văzut competiţia celor de la Restart România. Era o competiţie despre schimbare socială şi despre proiecte care pot face acest lucru utilizând instrumentele din online pentru a produce schimbare în offline.
Oamenii propuneau o competiţie în mai multe etape – înscriai un proiect, acesta urma să fie votat de comunitate, jurizat de un grup de specialişti, iar apoi se selectau 10 proiecte semi-finaliste. Acestea urmau să treacă printr-un hackaton în urma căruia ideile se transformau în platforme. Dintre acestea, în urma unui pitch în faţa a aproximativ 200 de oameni din comunitatea de afaceri, cea diplomatică, societate civilă şi media, 5 primeau finanţare de 5000 USD-
Factorul mobilizator
Am citit în diagonală câteva dintre proiectele de acolo. Erau unele foarte bune, dar eu m-am oprit asupra unuia. Depus de un ONG mare, cu experienţă şi brand în spate. Nu dau nume, însă ceea ce m-a făcut să reacţionez este faptul că proiectul era slab. Atât de slab încât nici măcar nu am avut răbdarea să îl citesc. Era greoi, plin de cuvinte, ceva ce m-aş fi aşteptat să vină de la o administraţie publică, nu de la un ONG ce încerca să îşi apropie o categorie socială pentru a produce schimbare.
Aşa că m-am enervat. Din nou, m-am trezit în filmul în care nu înţelegeam de ce este nevoie să ne blocăm în abordări sterile dacă acea competiţie invita la inovaţie, la restart, la făcut lucrurile cu entuziasm. M-am întrebat pentru mai multe clipe dacă oamenii aceia au citit măcar obiectivele celor ce au gândit competiţia sau dacă au rămas agăţaţi doar în regulile competiţiei...
În fine, destul cu plânsul de alţii. Dar acesta a fost motivul pentru care mi-am zis că trebuie să înscriu un proiect în competiţie. Şi aveam şi un plan pentru a face lucrurile să se întâmple, pentru că ar fi fost un proiect înscris de o persoană, nu de cineva care se poate baza pe o organizaţie pentru a promova ideea.
Entuziasmul
În vreo oră deja erau la mine Monica şi Mishu. Şi de aici a urmat momentul în care le-am turuit frenetic câteva minute. Ceva de genul: am o idee, uite şi oportunitatea, ar fi drăguţ dacă am promova-o folosind principiul utilităţii votului din comunicarea politică, aşa că m-am gândit şi la un adversar. În scurt timp, garsoniera mea vibra de entuziasm, cafelele din bucătărie erau sorbite în timp ce se adunau post-it-uri cu problemele societăţii pe frigider, iar fetele trebuiau deja să fie din nou la birou.
Mai lipsea doar să-mi anunţ şi adversarul că îmi va fi adversar şi să îl provoc să intre în competiţie. Era pe alt continent, aşa că până când s-a făcut o oră decentă de vorbit cu el, deja erau vreo 19 post-it-uri cu idei diferite care ar fi putut fi puse în competiţie. Aşa că în momentul în care ne-am auzit pe skype deja aveam un subiect muuult mai larg de discuţie.
În maxim 48 de ore, fetele le anunţaseră şi pe Cris, pe Tom şi pe Livie. Aveam deja o echipă de 7 oameni, conturile pe social media erau făcute, aveam şi un nume pentru echipă, Mon desenase deja afişele şi făcuse un plan de campanie de promovare, iar din cele 19 idei rămăseseră 7, după discuţii şi împărţeli. Am hotărât că fiecăruia i se potriveşte câte un proiect şi am lărgit competiţia. Joi dimineaţă, cu câteva ore înainte de termenul limită, aveam proiectele înscrise, blogurile de prezentare gata şi vreo 100 de fani pe facebook.
Şi lucrurile s-au întâmplat...
Ei, perioada de depunere a proiectelor s-a prelungit cu încă o săptămână, aşa că am avut timp să ne gândim la promovare şi să o facem. Între timp ajunsesem la întâlniri de planificare, roluri împărţite şi la alte câteva idei despre cum am putea face ca acele proiecte să se întâmple chiar dacă ele nu vor câştiga. Deja lucrurile păreau posibile, aşa că...ne-am apucat să filmăm un clip de promovare:
Filmuleţul a fost home-made, iar pentru montarea lui Mon a stat trează o noapte întreagă. Mai trebuie să vă spun că nu mai montase nici un film înainte? Ei, povestea asta e mai bine spusă de ea....Oricum, dacă aveţi timp, uitaţi-vă la el şi observaţi reporterii. Sunt geniali:
Pentru voturi ne-am cam luptat şi am povestit, am entuziasmat alţi oameni şi am pus vot peste vot. În ziua în care se anunţau cele 10 proiecte finaliste fetele au dat refresh în continuu la pagina Restart România. Ei bine, la un moment dat am primit telefon de la Mishu – obiectivul fusese atins. Aveam două proiecte în finală: Pârâciosul care sparge piaţa şpăgii şi Where’s my LEI, man? care vroia să afle unde se duc banii din taxe şi impozite.
Ne-am bucurat, am chiuit niţel şi...partea cea mai grea abia urma. Regulile competiţiei spuneau că proiectele câştigătoare, în cazul în care nu aparţineau unei organizaţii, trebuiau date spre adopţie unor ONG-uri existente sau creat un ONG pentru ele. Aşa că ne-am pus să găsim soluţii pentru asta...
Şi am găsit. La puţin timp după anunţarea rezultatelor, am devenit toţi membri ai asociaţiei EPAS, deja existentă, însă fără activitate. Aşa că...ne-am apucat să construim. Cu chestionare despre cum ar trebui să arate identitatea vizuală, cu chestionare despre cum vrem să ne poziţionăm pe piaţă, despre cum să găsim firul roşu printre lucrurile pe care vrem să le facem şi cei ce suntem.
Deocamdată munca la EPAS a fost pusă în stand-by pentru că a urmat o perioadă de construcţie la cele două platforme câştigătoare, dar despre asta, în episodul următor. Cel despre cum s-au transformat ideile în proiecte. Şi au şi câştigat finanţarea, după ce şi-au adunat în jurul lor şi mai mult entuziasm, creativitate, muncă şi profesionalism din partea unor oameni pe care nici nu îi cunoşteam înainte.
Epilog
Eu încă mai vreau să schimb lumea. Nu sunt încă acolo, însă ceea ce am învăţat zilele acestea este că dacă ai suficient entuziasm, un strop de pragmatism şi o viziune asupra a cum vrei să arate lumea, atunci oamenii se vor aduna în jurul unei idei. Iar eu cu aceasta vreau să mă laud. Cândva, când o să fiu mare.
Prin decembrie anul trecut, cam aşa, cel pe care îmi place să îl numesc my coach (chiar dacă lui nu-i place termenul) într-ale
parteneriatului dintre sectorul non-profit şi cel profit mi-a pus în mână Corporation Be Good!,
o poveste a CSR-ului,
însă doar după ce mi-a spus să fiu atentă să nu înţeleg din asta că business-ul
„trebuie” să fie responsabil.
parteneri
De atunci s-au adunat mai multe sute de pagini, câteva conferinţe, multe
discuţii şi, în general, lumea s-a schimbat mult, iar relaţiile dintre
societatea civilă şi business au evoluat sau au fost regândite ca urmare a
crizei financiare. Chiar şi aşa, nimic nu a contrazis faptul că nu există niciun "trebuie" în responsabilitatea companiilor.
În România, anul acesta a adus o oarecare aliniere la trend-urile
internaţionale în materie de responsabilitate a companiilor, proiecte (cam) multe finanţate din POSDRU care vorbesc despre CSR, până şi un proiect de lege privind guvernanţa
corporatistă a întreprinderilor publice lansat în dezbatere publică acum 10 zile
de către Ministerul Justiţiei.
Toate ca toate, ceea ce mă întristează şi mă enervează în egală măsură este
că de cele mai multe ori, pare că responsabilitatea companiilor pare percepută
mai curând ca un dat, ca ceva la care companiile sunt obligate, motiv pentru
care pare absolut normal să le cerem bani şi să le hulim dacă pentru „atâta
lucru” vor să-şi pună şi sigla pe proiect.
Mă întreb însă câte din aceste proiecte, dacă a fost să fie şi de o
finanţare, se pot lăuda cu un impact social atât de semnificativ încât să facă
din afişarea siglei sponsorului ultimul lucru care contează. Şi, mai ales, mă
întreb câte dintre aceste proiecte durează peste ani, fiind atât de bune încât
să devină sustenabile. Iar pentru cele care reuşesc să treacă aceste două
teste, cam care este acel je ne sais quoi?
Şi cum s-a nimerit să vreau să merg şi la primul workshop blogoree ce o are ca invitată pe Cristina Bazavan,
am aflat cu această ocazie şi de faptul că un proiect al unui ONG este susţinut
de o companie de 10 ani. Care să fie răspunsul?
Sursa: www.telefonulcopilului.ro
Proiectul este implementat de
Asociaţia Telefonul Copilului cu sprijinul Romtelecom,
iar serviciile pe care le oferă au ca obiectiv apărarea drepturilor copiilor. Dincolo
de necesitatea intervenţiei într-un domeniu sensibil(izant) şi de statisticile impresionante (un număr total de 1.662.759
apeluri dintre care 34.043 au necesitat intervenţia instituţiilor abilitate!!),
cred că punctul-cheie care a contribuit la reuşita şi durabilitatea proiectului
este altul, care se citeşte printre rânduri – parteneriatul.
Abordarea în parteneriat a unei probleme sociale (sau nu) presupune
într-adevăr responsabilitate, însă nu doar a companiei care doreşte (din
diferite motive) să sprijine un proiect, ci şi a organizaţiei non-profit. Iar eu
cred că abia după ce se agreează că responsabilitatea este una partajată, se
poate trece la analiza altor elemente care compun un parteneriat puternic.
Cei de la Peace Directau identificat că elemente esenţiale ale unui parteneriat puternic sunt o cocktail reuşit între
comunicare efectivă, valori comune, angajament pe termen lung, transparenţă,
shared-learning, înţelegerea contextului, creştere organizaţională, procese
participative şi suport moral.
Mâine voi participa la un nou eveniment al Centrasdin cadrul proiectului Parteneriat pentru dezvoltare şi abia aştept să văd cum vede societatea civilă parteneriatul cu mediul de
afaceri. Până atunci, mă bucur că “parteneriat” este cuvântul cheie :)
La fel ca şi în
cazul altor sentimente, evident nu te poate obliga nimeni să simţi ceva ce nu
vrei să simţi. Eu mă las să am două frustrări majore, cărora, desigur, li se
circumscriu şi altele mai micuţe. Dar cum ele particularizează sau detaliază
aceleaşi două mecanisme, mă răcoresc scriind negru pe alb că mă frustrează
teribil:
"Omul, omul
e mai tare decât Destinul!"
Frustrarea 1: Momentele în care îmi dau seama că aş vrea să fiu
în aceeaşi zi la Noul Cinematograf al Regizorului Român să văd Habemus Papam,
la deschiderea stagiunii de la Opera Naţională cu Oedipe,
dar şi la piesa lui Felix Alexa de la Bulandra.
Evident, în acelaşi weekend se întâmplă şi o vizită la Focşani, aşa că mi se
împlineşte doar una dintre cele trei dorinţe…Aşa că frustrată fiind, astăzi am participat
din scaunul de acasă la două conferinţe online, una mai interesantă ca
cealaltă: Rethinking leadership for development organizată de Overseas Development Institute, ce l-a avut invitat pe Tony Blair (în care am descoperit că lecţiile crizei financiare
globale par a fi influenţat considerabil politicile guvernelor dezvoltate în
ceea ce priveşte ajutoarele financiare oferite statelor în curs de dezvoltare
şi mi-a plăcut la nebunie statement-ul lui Blair: „Use aid to end aid”) şi The Innovator's DNA: Mastering the Five Skills of Disruptive Innovators a Harvard Business Review (din care am învăţat cum poţi transforma prin skills şi practice ce ţin de inovaţie problemele de azi în soluţiile de
mâine). Aştept cu nerăbdare momentul în care voi putea urmări şi piesele de
teatru prin streaming online, căci nu cred că aceasta va scădea numărul de
spectatori dintr-o sală, ci îi va înmulţi cu cei ce nu pot ajunge la ea. Până
atunci, mi-am sincronizat calendarul cu evenimentele de la HBR şi ODI şi mă
închin la Zeul Internet.
Frustrarea 2: Lucrurile făcute de care cum apucă, când şi unde
apucă şi, mai ales, fără a şti de ce anume se apucă. Adică toate lucrurile
care, indiferent de locul sau oamenii care le generează, ajung în spaţiul
public pe principiul „atât am putut” sau „asta a ieşit”. În alte cuvinte (când
mă frustrez, simt nevoia de sinonime, metafore şi explicaţii detaliate), un fel
de a trăi după o zi pe alta, pierdut între sculat din pat şi mers la culcare. Şi
mă frustrează cu atât mai tare când văd că aceste lucruri vin din partea unor
organizaţii „aşezate” şi când ştiu că există sute de mii de metode,
metodologii, matrici, instrumente pentru a (te) organiza. S-ar putea să iubesc
eu mai mult decât e cazul metodologiile, însă zău că de mult timp nu am mai fost
atât de fericită ca acum 2 zile când, planificând planificarea organizaţiei pe
care o pornim, m-am entuziasmat alături de doamna de pe bicicletăla gândul că vom folosi în conturarea
produselor şi serviciilor pe care le oferim şi GE matrix,
şi Ansoff matrix,
şi Boston matrix.
Bonus, ne-am gândit să facem şi o strategie financiară pe 5 ani. Aşa nu mai
sunt frustrată, căci, în cuvintele ei, ONG-urile nu sunt doar un business şi
ele, ci îţi trebuie ceva în plus în gândirea lor astfel încât să produci impact
social.
Every man builds his world in his own image. He has the power to choose, but no power to escape the necessity of choice. (Ayn Rand)
Problema: post-ul trebuie să fie gata în maxim o oră
Opţiune Strategică 1: scriu despre alegerile electorale. urmează o groază de alegeri în următorii ani, literatură şi interes pentru subiect există, aş putea încropi ceva.
Opţiune Strategică 2: scriu despre metodologia alegerii în general şi cu asta basta. Am făcut destule de-a lungul timpului şi trebuie să fac unele şi în curând.
Tare mi-ar plăcea mie ca alegerile să fie făcute aşa, frumos, pe baza unor metodologii. Nici nu prea contează criteriile care stau la baza construirii metodologiei, pentru că, până la urmă, singurul lucru care contează este exercitarea raţiunii în alegere. Fie că raţiunea aceea se numeşte previziunile săptămânale ale uraniei sau un anume cod asumat.
În seara aceasta voi face nişte alegeri. Alături de nişte oameni alături de care am ales să fac ceva. Mi-ar plăcea ca alegerile acestea să fie raţionale şi atât cât îmi va sta în putinţă, eu aşa le voi face. Pentru că eu cred că, la fel ca în majoritatea lucrurilor, şi în proiectele care implică entuziasm şi dorinţa de a schimba lumea (sau mai ales în ele) este necesară strategia, planificarea, raţionalizarea lucrurilor şi asumarea unor alegeri.
Aşa că în acest proiect nou pe care îl începem sper să fie vorba despre „pe de o parte şi pe de altă parte” doar ca epilog pentru alegeri. Bune sau rele, entuziaste sau aşezate, important pentru mine va fi ca alegerile să fie făcute cu capul pe umeri, asumate şi, dacă se vor dovedi greşite, supuse răzgândelii.
E ciudat că asociaţia noastră se va naşte sub semnul balanţei, însă ştiu că dacă pentru mine pe de o parte (OS1) a fost o alegere bună pentru această seară, pe de altă parte (OS2) se va întâmpla şi ea. În alte postări. Frumuseţea alegerilor raţionale este însă că ele nu exclud the second best, ci doar dozează eforturile.
Era o seară obişnuită de bere în Centrul vechi. M-am ridicat de la terasă
cu gândul să mă duc să îmi fardez nasul, desigur. Graţie pietrei cubice,
deplasările mele în zonă devin promenade tacticoase pe tocuri, aşa că am timp
să savurez pe îndelete tot ce se întâmplă în jurul meu. Şi, mai ales, să mă uit
pe unde calc. De data aceasta era să calc pe un domn căzut pe jos, pe lângă
treceau liniştite alte domniţe, care agăţate fiind de braţele domnilor nu mai
aveau nevoie de alte puncte de sprijin în deplasare.
oh, bloody!
Ca tot omul suferind de complexul salvatorului,
mă opresc şi întreb ceva stupid de genul „sunteţi ok?”, iar el murmură că îl
înţeapă inima. Între timp se mai opreşte un domn şi sună la 112, cât eu alerg
până la bar să cer nişte zahăr. Trecem peste replica tăioasă cu „poate a băut
prea mult şi de-asta îi e rău”, îmi primesc zahărul şi o sticlă de apă bonus,
îi torn un pliculeţ pe gât omului...şi aşteptăm. Între timp se face cerc în
jurul nostru şi toată lumea îşi dă cu părerea.
După vreo 20 de minute îşi fac apariţia şi poliţiştii comunitari, lumea din
jur se tot schimbă, Vama răsună în continuare
undeva în apropiere... Mă întreb de ce dumnezeului nu mai vine odată ambulanţa
şi ţin omul de vorbă între timp, aşa că aflu că are şi epilepsie. Oi fi eu
copil de medic, însă dacă ştiu că pentru căderile ce au legătură cu inima cel
mai la îndemână şi cel mai sigur este pliculeţul de zahăr, cu epilepsia nu ştiu
să mă port altfel decât asigurându-mă că nu îi fac şi mai mult rău.
După 40 de minute ajunge şi echipajul de prim-ajutor...privat, căci erau la
concert. Medicul mă întreabă pe un ton răstit de ce sunt acolo („Aveţi studii
medicale?!”), iar eu îi răspund aproape furioasă că „Nu, dar mama e medic şi
oricum i-am dat doar zahăr şi apă”. Aşa că se linişteşte, îmi aruncă un „foarte
bine!” printre dinţi şi începe să se preocupe şi de omul nostru. Mă retrag cu
gândul la cât de tare se agăţase omul acela de mâna mea şi la cum şi-o fi
permis să mă mai şi apostrofeze doamna de pe ambulanţă, dacă tot au venit după
atâta timp...
Mi-a trecut furia abia acum câteva zile, când am citit la Manafu despre campania O viaţă poate depinde de tine, aşa că am răspuns imediat
pozitiv apelului său către bloggeri de a face cât mai prezent acest proiect în
online. Aşa că am învăţat că:
Peste 70% din apelurile înregistrate la Serviciul de
Urgenţă 112 sunt false urgenţe, adică apeluri făcute în joacă sau accidental de
către cei care sună. Sunt convinsă că, dincolo de slaba finanţare a sistemului
sanitar sau de neajunsurile urbane care fac ca echipajele de urgenţă să ajungă
cu întârziere, câteva minute din cele 40 necesare pentru ajungerea la
destinaţie or fi avut legătură şi cu asta
Nu toată lumea are o mamă doctor pe speed dial care să
dea instrucţiuni telefonice care ar putea face ca aşteptarea ambulanţei să nu
fie fatală. E de înţeles furia medicului care probabil o fi obosit de câte
cazuri în care, din dorinţa de a face bine, oamenii au făcut şi mai mult rău în
cazuri dintr-astea.
Aşa că această iniţiativă, care mizează pe faptul că prin internet se
poate ajunge mai uşor la tinerii care abuzează de serviciul de urgenţă 112, dar
şi pe faptul că video-urile cu măsurile de prim ajutor ajung la un public mai larg
astfel, poate avea impact doar dacă cine se (re)cunoaşte, se adună. Detalii
şi materiale despre campanie găsiţi aici. Hai!
